Opinii - Comentarii

Romania si Franz Kafka

Romania si Franz Kafka

Trial

 

În urmă cu 131 de ani, pe 3 iulie, din sexul unei femei pe nume Julia avea să iasă cel al cărui imaginar vizionar bântuie lumea într-o actualitate distopică tot mai profundă: Franz Kafka.

Ieri s-au împlinit 131 de ani de la naşterea lui Kafka. Dar nu numai atât, ci şi 2 ani de când cuplul Victor Ponta-Crin Antonescu, reuniţi în sudură horror prin defuncta USL, dădeau, de ziua lui Franz Kafka, o tentativă de lovitură de stat, lăsând paralizată de indignare o întreagă Uniune Europeană. Tot ieri, de ziua Irepetabilului autor al “Metamorfozei”, Dan Voiculescu cel-din-ce-în-ce-mai-pasibil-de-pârnaie avea să devină înspăimântatul posesor al unui alt dosar penal. Iar dacă lângă această situaţie adăugăm şi faptul că există cel puţin trei citate din Franz Kafka care i se potrivesc mănuşă lui Voiculescu, ne iese cât de cât de-o splendidă ironie incontrolabilă a soartei: 1) „O colivie pleacă în căutarea unei păsări”; 2) „Orice fiinţă, cât de neînsemnată ar fi, constituie centrul unui cerc trasat în jurul ei”; 3) „Căci suntem ca trunchiurile de copaci în zăpadă. Aparent stau să alunece şi cu o uşoară izbitură le-am putea împinge cât-colo. Dar n-o putem face, fiindcă sunt bine înfipte în pământ. Însă, vezi, chiar şi acest lucru nu este decât aparent”.

Lăsând deoparte aceste aspecte de artă combinatorie a supoziţiei de fatalitate istorică, repet ceea ce am mai spus cândva: fiecare cetăţean inteligent şi cu un minim simţ al absurdului de pe această planetă ar trebui, poate, pe 3 iulie, în fiecare an, să se ascundă sub pătură, sub pat, în şifonier, sub masă, în spatele unui copac, într-un tufiş, într-o toaletă publică, într-un butoi, într-un sac sau pe unde apucă şi, asigurându-se că nu poate fi auzit de nimeni, să pronunţe în şoaptă pentru sine: „Franz, ai avut dreptate! Ai dreptate! Şi vei avea dreptate!”

Privită din cer, România poate părea o încrengătură de săgeţi la capătul cărora se află câte o uşă. O uşă se deschide, un om iese şi, cu capul în pământ, cu uitătura unui trup mecanic, păşeşte încordat şi hipnotizat pe drumul săgeţii până la o altă uşă. Dincolo de acea uşă porneşte o altă reţea de săgeţi. Şi omul trece de acea uşă şi ajunge la o altă uşă, iar în tot acest timp, de pretutindeni, într-un haos devorator, suflă un vânt puternic care spulberă prin aer zeci, sute, mii de chitanţe şi facturi, de citaţii şi declaraţii pe proprie răspundere, lipindu-se ca pilitura de fier de hainele şi figura pelerinului dintre uşi, care ciocăne la fiecare uşă umil şi, în acelaşi timp, pregătit, la nevoie, să se năpustească precum o fiară la gâtul celui ce refuză să-i satisfacă obiectivul acestui drum din uşă-n uşă.

Instituţiile. Instituţiile din România. Aceste bolgii cu ghişeu. Franz Kafka trăieşte în labirintul instituţional din România. Şi pentru a-l putea vedea nu e nevoie de clarviziunea unui mistic sau de ochelari cu raze X, ci de o slăbiciune nativă pentru o secundă, o singură secundă de văz monstruos; acea secundă în care orice imbold al imaginaţiei este garanţia unei esenţializări ce nu mai poate fi supusă niciunui examen al exagerării simbolice.

Franz Kafka se plimbă prin instituţiile din România îmbrăcat într-un palton negru stil clopot, cu un melon de aceeaşi culoare pe cap. Kafka îşi acoperă ochii cu palma în instituţiile din România. Iar când începi să-l vezi pe Kafka, începi să vezi şi altele.

Relaţia Contribuabil-Funcţionar. Masa de lucru a Funcţionarului se transformă în simbolul unei graniţe ce separă două specii: specia-celui-care-prin-meserie-are-dreptul-divin-să-umilească (Funcţionarul) şi specia-celui-care-prin-circumstanţă-trebuie-să-nu-crâcnească (Contribuabilul). Privirea plină de dispreţ a Funcţionarului determină următorul fenomen dimensional asupra Contribuabilului: intrarea la apă, micşorarea galopantă. Până când din Contribuabil rămâne un om mic, de dimensiunea unui dop de plută, care începe să alerge bezmetic, cu ochii ieşiţi din orbite, ca un gândac, pe masa Funcţionarului, urmărit, deasupra, de o enormă umbră ovală: umbra ştampilei, care caută să-l facă una cu parafa.

Spaţialitatea. Kafka spune: „Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub paşii tăi care urcă, ele se vor înmulţi la nesfârşit.” Un fenomen tipic pentru cel care, subit, începe să-l zărească pe Franz Kafka în instituţiile din România este legat de spaţialitatea instituţiilor. Scârţâitul prelung al balamalelor, sunetul tălpilor lipindu-se de podeaua de marmură sau lemn, huruitul aparatului de aer condiţionat, zgomotul ştampilelor căzând ca obuzele peste documente, mirosul de mucegai amestecat cu cel de hârtie şi tuş, crăpăturile pereţilor, petele de igrasie de pe tavan, vopseaua scorojită de pe ramele ferestrelor sau zoaiele de pe termopane, holurile înguste sau largi, semiobscure sau luminate – toate acestea nu mai sunt nişte detalii distincte ocupând spaţiul, ci încep să compună senzorial o imensitate mecanicistă care adăposteşte ritualuri ce scapă puterii de înţelegere a creierului uman. Pe scurt, dacă, în instituţiile româneşti, te vei simţi în „Procesul” lui Kafka, să ştii că nu eşti deloc nebun.

Aparenţa.

Statul de drept.

România.

La capătul infinitelor uşi care se deschid şi se închid nu rămâne decât o privire retrospectivă ce cuprinde o singură imagine, imaginea Aparenţei. Nimic disimulat, ci doar aparent, ca o prefigurare a nimicului. Intri şi deschizi uşă după uşă. Şi nimic. Totul rămâne aparent şi indiferent. Ieşi şi închizi uşă după uşă. Şi nimic. Ochi abulici şi trupuri istovite. Sau excitate. Toate sub povara Aparenţei.

Hârtia.

Semnul pe hârtie.

Aparenţa devine lege cu un semn pe hârtie. Te agăţi de hârtie şi strângi dinţi. Ai început, sub semnul Aparenţei, să lupţi. Împotriva cui? Nimeni nu poate spune. Apoi hârtia moare, moare sub o altă aparenţă, cea a ruinei.

Aparenţă şi devorare.

Oamenii se devoră între ei în restaurantul Aparenţei.

Al lipsei de sens.

La mulţi ani, Franz Kafka! Vai mama noastră!

 

 

Distribuie postarea
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •