La înălţime, pe deasupra garajelor din Radu Negru, se profilează pentru câteva secunde, estompat ca un miraj în lumina soarelui, furnalul dărăpănat al vechiului crematoriu din curtea Spitalului Judeţean. Virăm imediat la stânga, însă Fiatul în care ne aflăm opreşte brusc, cu acea reacţie de panicată pe care numai o colecţie impresionantă de gropi o poate impune pedalei de frână. Str. Pictor Ion Andreescu, cartierul Radu Negru. Maşina demarează încet şi hurducăielile încep. Dacă nu ar fi casele îngrijite din jur, cu micile spaţii verzi îngărduite şi întreţinute de la intrare, băltoacele şi hârtoapele înecate în noroi ţi-ar lăsa impresia că ai nimerit pe uliţele unui sătuc devastat de tancuri din Orientul Mijlociu. Lumina după-amiezii nu iartă nimic, divulgă orice malformaţie a drumului. Străzile par pur şi simplu sfârtecate de şenile cât vezi cu ochii în toate direcţiile. Coma administrativă a municipiului se dezvăluie aici cu rigoare matematică. Vivat Simionescu, vivat post-apocalipsa! Pe Str. Cernăuţi dăm peste doi dinţi de beton rupţi – mai exact, relicva unui cuplu de stâlpi de iluminat din care nu a mai rămas decât baza lor cu o încreţitură de fiare ieşind din ea. „Ca pe vremea războiului, aşa ne lasă să ne ducem traiul aici. Ne-au lăsat total de izbelişte nemernicii ăştia de la Primărie! Nu dau doi bani pe noi! Uitaţi-vă şi dumneavoastră ce-i în jur, noroaie ca-n junglă! Dracu să-i mai voteze pe-ăştia!”, ne spune, înecându-se de revoltă, un bătrân de aproximativ 70 de ani, târănd după el un cărucior gol de butelie.
Str. Astrului, ca şi când ar fi fost spulberată de un astru
Civilizaţia asfaltului începe să-şi facă simţită prezenţa timidă abia în preajma Şcolii 27. Minunea, însă, nu durează mult. Odată asmuţită maşina pe macadamul medieval din zona depoului de tramvaie, un alt detaliu „majoritar” loveşte ochiul: nimic nu s-a schimbat, aceeaşi dominaţie reziduală a încremenirii. Boscheţi şi gunoaie printre care abia se pot ghici liniile de tramvai care duc spre staţiunea-fantomă Lacu Sărat, cea pe care preşedintele CJ Brăila, Gheorghe Bunea Stancu, şi primarul Aurel Simionescu şi-au propus să o transforme într-un obiectiv turistic de nivel naţional. Dar cum foarte rar, la Brăila, ceea ce se află într-un PUZ (Plan Urbanistic Zonal) se transformă în realitate, şi această doleanţă megalomană (după cum indică documentaţia proiectului de reabilitare a staţiunii) pare doar o proiecţie de domeniul fanteziei politicianiste. „Fotografiaţi degeaba – ne strigă o femeie care aşteaptă microbuzul –, totul e distrus!”
Mai departe: Cartierul Clony: prin contrast cu craterele din Radu Negru, denivelărle străzilor din acest cartier par un veritabil lux. Numai că şoseaua care te poartă pe lângă fostul PIC înspre zona fostei fabrici de bere, te poate conduce, la fel de bine, şi pe o străduţă dosnică numită Str. Astrului. Într-adevăr, un nume cât se poate de inspirat! Din două motive: 1) aspectul străzii chiar pare unul selenar; 2) aspectul străzii chiar pare unul selenar, dar spulberat de prăbuşirea unui astru. O canalizare smulsă din pământ zace spartă în bucăţi în umbra unui case, într-o perfectă consonanţă sinistră cu resturile gardului de beton al falimentatului PAL. De-a lungul gardului, mormane de deşeuri manajere răspândesc în jur putori ameţitoare. Tampoane uzate, coji de ouă, murături putrezite, borcane sparte, bucăţi de flise şi cărămizi, cârpe, haine, pet-uri şi poleiale mânjite de zemuri putrefacte se întind într-o coamă de gunoi revărsându-se în vadul ce duce spre bac. Puţin mai în spate, în curtea fostei fabrici de mobilă, tronează, la un pas de colaps, cadavrele industriale ale halelor de producţie. O vorbă latină sacră spune aşa: Post tenebras lux – „După întuneric urmează lumina”. Când priveşti tot acest decor jalnic, n-ai cum să nu exclami: „După întuneric urmează Simionescu!” Adică: şi mai mult întuneric.
Portul. Ca-n Bosnia şi Herţegovina în 1992
Brăila are o aşezare spaţială care face o trecere graduală din zona istorică a oraşului înspre cea industrială, în aşa fel încât să nu existe o diferenţă violentă între cele două extreme arhitecturale. Una dintre „pasarelele” importante dintre cele două zone o constituie artera Călăraşilor. Numai că această lipsă a discrepanţei violente dintre extreme a devenit doar una exclusiv teoretică. Practica ne demonstrează că, dată fiind starea de paragină atât a polului industrial, cât şi al celui istoric, Calea Călăraşilor, de departe cea mai întreagă porţiune a oraşului, cu ale sale blocuri impozante de apartamente duplex şi cu al său coeficient ridicat de mondenitate pentru mahării politici şi protipendada interlopă a Brăilei, pare efectiv, din perspectiva condensării vieţii sociale, o altă Brăilă.
Lăsăm în spate Calea Călăraşilor şi ne avântăm în Portul Brăilei. Coborâm pe vadul Danubiului şi urcăm înapoi spre centru pe vadul Împăratul Traian. Danubiului: din terasamentul fastuos articulat care a găzduit cândva Piaţa Ruşilor, n-a mai rămas acum decât o mare groapă de gunoi. La sporirea căreia, după cum se vede, contribuie cu conştiinciozitate toţi locuitorii zonei. La cât de des poate fi depistat cu ochiul în peisaj, gunoiul pare a deţine în acest loc un rol chiar arhitectural, ca şi când s-ar fi hibridat cu specificul său arhitectonic. Şoseaua care se duce pe Danubiului în jos, virează la stânga, trece prin spatele Căpităniei Portului şi face slalomuri prin platoul magaziilor de cereale, pentru ca apoi să urce până la ceasul din centru pe vadul Împăratul Traian acţionează, mai degrabă, ca o bandă transportatoare de gunoi. Un paznic impacientat ţipă după noi: „N-aveţi voie!” L-am întrebat ce anume n-avem voie. Ne-a răspuns identic: „N-aveţi voie!”.
Zona depozitelor de cereale, de la poalele Grădinii Publice: gunoi, mult gunoi, peste tot, o morbidă invazie, printre acele dune de pământ potopite de sălbăticia amestecată cu moloz a unei vegetaţii de junglă. Fentăm la milimetru o canalizare fără capac, fentăm apoi o alta şi urcăm pe Împăratul Traian. Pe geamul lateral al şoferului rulează încet relicvariul a ceea ce cândva a fost fabrica de arta lemnului. Bosnia-Herţegovina 1992 scrie acum pe acest fost obiectiv economic important al Brăilei.
Podul de plastilină
Comorovca, Str. Plantelor şi anumite zone din Cartierul Vidin: nimic din aceste trei locaţii nu-ţi dă de înţeles că eşti locuitorul unui oraş stimat în istorie pentru cosmopolitismul său cultural şi pentru seducţia sa arhitecturală sau al unui oraş dintr-o ţară membră a Uniunii Europene, căci austeritatea plină de nămol şi gropi de-aici îţi indică mai mult că te afli într-o aşezare rurală din spaţiul ex-sovietic.
O groapă de lungimea unui ştrand taie o linie de tramvai între două benzi auto. Vara, umplută cu apă, groapa asta ar putea deservi lejer un loc de scăldat pentru copiii zonei. De jur împrejurul craterului „olimpic” e un gard improvizat. Avem sub ochi rezultatul măritei şi epopeicei reabilitări a Bulevardului Dorobanţi, proiect în care Primăria Brăila a reuşit să ducă Brăila în faţa unei usturătoare corecţii financiare de aproape 20 de milioane de lei, după ce au fost depistate şmenuri în Caietul de sarcini aferent licitaţiei de atribuire a contractului de lucrări. Am abordat un şofer care staţiona cu motorul pornit. Ne-a răspuns plin de silă: “Când vor termina ăştia Dorobanţiul în capătul ăsta, trebuie luat de la capăt din capătul celălalt. Aşa fac ăştia: tot timpul îşi fac de treabă. Iar noi ne rupem maşinile prin gropi şi dâmburi apărute peste noapte. Într-o parte repară, în cealaltă se strică.”
Următoarea destinaţie: Chercea. O luăm pe Podul Apollo, care este atât de învălurit şi de uzat, încât n-ai cum să-ţi reprimi senzaţia că urci pe un pod de plastilină. Chercea? O găsim în aceeaşi stare cu totul şi cu totul neschimbătoare de lucruri din 1990 încoace: un veşnic şantier rupt de restul oraşului şi aproape pustiu la orice oră.
Ne finalizăm scurtul raid primvăratic cu un popas într-o staţie de autobuz din apropierea TUG-ului. Ca multe dintre staţiile Brăilei, şi aceasta este proiectată ca să înglobeze un chioşc. Numai că, efectiv, contemplând-o, nu ne mai dăm seama dacă suntem în Brăila sau în Transnistria! Scheletul şi învelişul de tablă sunt mâncate de rugină, iar chioşcul, cu cioburi de geam imortalizate în canaturi, arată ca după un atac armat al unei găşti de terorişti.
Un singur lucru pozitiv a apărut la orizont: recondiţionarea Parcului Monument (valoare eligibilă de 7.500.050,00 lei, contribuţia municipalităţii fiind de 219.961,00 lei, iar TVA-ul în valoare de 1.783.523,60 lei), care, până la proba contrarie, arată mai mult decât promiţătoare. Vom vedea.
FlashScore Liga 2 
