Despre Iannis Xenakis nu se discută aproape deloc la Brăila. Detaliu destul de bizar, dacă ar fi să invocăm apetenţa insaţiabilă a instituţiilor locale brăilene de cultură pentru tot ceea ce înseamnă festivism memorialistic.
Iannis Xenakis este numele unui big-bang, al unei explozii enorme care a schimbat radical istoria muzicii. Prin Xenakis, Brăila punctează un eveniment pur şi simplu uluitor, însă necunoscut încă multora: rămâne, într-un fel, agăţată în istoria muzicală universală prin unul dintre cei mai importanţi şi vizionari compozitori avangardişti de după Al Doilea Război Mondial. Scoateţi din muzica electronică sau din computer music momentul Xenakis şi aţi eliminat determinismul lor vital – e ca şi când l-aţi extirpa pe James Joyce din modernismul literar.
Momentul Xenakis? Aplicarea în muzică a unor modele matematice precum teoria mulţimilor, a proceselor teoriei probabilităţii ori a teoriei deciziei (supranumită şi game theory) sau contopirea muzicii cu arhitectura (designul muzical pentru spaţii pre-existente ori crearea de spaţii speciale pentru a fi integrate în compoziţii muzicale).
Xenakis obişnuia să spună:
Muzica nu este un limbaj. Orice piesă muzicală este asemănătoare unui bolovan cu forme complexe, cu striaţii, desene şi modele gravate la suprafaţă şi în interior, pe care oamenii le pot descifra în mii de feluri diferite, fără a găsi vreodată răspunsul corect sau pe cel mai potrivit.
Copilăria, pasiunile politice şi drama istorică
Biografia lui Xenakis este dintre cele mai vaste.
S-a născut în Brăila pe 29 mai 1922, însă acest detaliu e încă neclar. Alte surse dau ca dată de naştere 1 iunie 1921. Tatăl său, Clearcos Xenakis, fiul unui bărbat din Evvoia, conducea o firmă britanică de import-export, iar mama sa, Fotini Pavlou, care vorbea fluent franceza şi germana, era o bună pianistă. Iannis era cel mai mare din cei trei copii ai familiei. Cosmas, unul dintre fraţii săi, a devenit pictor, iar Jason, al doilea frate, profesor de filosofie în Statele Unite.
Xenakis şi-a petrecut primii ani din copilărie într-un ambient familial meloman, însă mama sa a fost cea care a avut un rol esenţial în interesul copilului faţă de muzică, încurajându-l încă de mic. Primul dar muzical din partea mamei a venit sub forma unui flaut, iar concertele au făcut parte, în anii copilăriei, din lista de obişnuinţe a familiei Xenakis, festivalul de muzică din Beirut fiind una dintre destinaţiile constante ale micuţului Iannis.
În 1927, o tragedie îl va zgudui din temelii pe Xenakis: moartea mamei, pe fondul unui pojar, în timpul naşterii celui de-al patrulea copil, o fetiţă, care însă nu a supravieţuit.
Peste ani, Iannis Xenakis va declara că moartea mamei şi-a pus o amprentă întunecată şi imposibil de depăşit asupra dezvoltării sale artistice, învăluindu-i întreaga operă într-o „frică adâncă”.
În 1932, Xenakis părăseşte România cu direcţia insulei Spetsai, din Grecia, unde tatăl său îl înscrisese la o academie anglo-greacă. Acolo, pe insula Spetsai, Xenakis are un prim contact plenar cu muzica, dezvoltând în paralel şi o atracţie hipnotică faţă de matematică şi literatură. Cântă în corul şcolii. Primele scântei ale harului ies la iveală: memorează integral Requiem-ul în D minor al lui Mozart. Tot acum se fac simţite şi primele înclinaţii ambientale: este fascinat de sacralitatea muzicii tradiţionale greceşti. După absolvirea academiei din Spetsai, în 1938, se mută la Atena pentru a-şi pregăti examenele de admitere la Universitatea Tehnică Naţională, hotărât să studieze arhitectura şi ingineria. În paralel cu aceste două materii, începe să ia şi lecţii de armonie şi contrapunct cu Aristotelis Koundouroff.
Trece cu succes examenele, dar istoria îl prinde imediat în vortex: la 28 octombrie 1940, în prima zi de şcoală, trupele fasciste ale lui Benito Mussolini invadează Grecia. Grecii reuşesc să ţină piept unei prime ofensive a lui Mussolini, dar, peste un an, italienii îşi unesc forţele cu Germania lui Adolf Hitler şi urmează coşmarul: Unternehmen Marita – Operaţiunea Mariţa – Bătălia Greciei, care culminează cu ocuparea ţării de către Puterile Axei până în 1944. Între timp, Xenakis se înrolează în mişcarea de rezistenţă, mai întâi într-un partid de dreapta, apoi intră în tabăra comuniştilor. Participă în prima linie a demonstraţiilor de stradă împotriva ocupanţilor fascisto-nazişti. Este încarcerat de mai multe ori. În timpul detenţiilor, citeşte febril din Platon, Marx şi Lenin. Anul 1944: Germanii părăsesc Grecia, iar Winston Churcill vrea să reinstaureze monarhia, dar, având parte de opoziţia Armatei Democrate a Greciei, instituie legea marţială, aruncând ţara într-un război civil. Xenakis se implică în luptele de stradă împotriva tancurilor britanice şi este grav rănit în plină figură, strivindu-i aproape complet maxilarul, de şrapnelul unui proiectil ce loveşte o clădire pe care o păzea împreună cu doi camarazi. Scapă ca prin minune de la moarte, pierzându-şi doar ochiul stâng, însă incidentul îl devastează psihic. Reuşeşte să obţină o diplomă în inginerie civilă, dar este recrutat în forţele armate naţionale. Turbulenţele continuă: în 1947, noua putere guvernamentală iniţiază o vânătoare a foştilor membri din mişcarea de rezistenţă, trimiţându-i în lagăre de concentrare. Temându-se pentru viaţa sa, Xenakis evadează dintr-o tabără de prizonieri şi se ascunde vreme de jumătate de an într-un apartament din Atena. Reuşeşte până la urmă, cu ajutorul tatălui său şi a unui grup de italieni comunişti, să fugă din Grecia, cu intenţia de a emigra în Statele Unite. În drumul său, decide să viziteze Parisul. Între timp, în Grecia noua conducere a ţării îl condamnă, în absenţă, la moarte, sentinţa fiindu-i apoi comutată la o pedeapsă de zece ani de închisoare în 1951, pentru ca, abia peste douăzeci şi trei de ani, după căderea Regimului Coloneilor, în ’74, să fie anulată.
Plecarea din Grecia îl va afecta profund, lăsându-i mulţi ani un gust amar de trădare. Într-un interviu din 1996, Xenakis afirma că sentimentul de vinovăţie reprezentase o sudură importantă în devoţiunea sa faţă de muzică:
Ani de zile am fost chinuit de vinovăţie pentru faptul că părăsisem ţara pentru care luptasem. Mi-am părăsit prietenii – unii dintre ei erau în închisoare, alţii erau morţii, iar alţii reuşiseră să scape. Am simţit că aveam faţă de ei o datorie şi că trebuie să îmi răscumpăr acea datorie. Am simţit că am o misiune. Trebuia să fac ceva important pentru a-mi recâştiga dreptul la viaţă. Nu era doar o chestiune de muzică – era ceva mult mai important.
Perioada Le Corbusier
Anii imigraţiei ilegale în capitala Franţei reprezintă perioada primei efervescenţe compoziţionale a lui Iannis Xenakis şi a primelor proiecte experimentale. Ajuns în Paris, Xenakis reuşeşte să se angajeze la studioul de arhitectură al lui Le Corbusier, unde, după o scurtă perioadă în care ocupă funcţia de asistent-inginer, începe treptat să fie convocat în proiecte arhitecturale din ce în ce mai importante, până când i se va oferi un control creativ complet. Nopţile sunt rezervate studiului armoniei şi a contrapunctului sau compunerii. Munceşte până la epuizare şi se află într-o permanentă căutare de îndrumători. La acest capitol, Xenakis are parte de o listă lungă de muzicieni îndrumători care, într-un final, ajung să îl respingă. Spre exemplu, tentativa sa de a studia alături de compozitorul elveţian Arthur Honegger sfârşeşte într-un eşec potrivinic orgoliului, trezind furia în Xenakis: Honegger îi desfiinţează una dintre compoziţii, care includea cincimi paralele şi octave, ca nefiind muzică. Tobă de Debussy, Bela Bartok şi Stravinsky, toţi compozitori-kamikaze în materie de experiment, Iannis Xenakis nu a putut accepta o asemenea critică şi a plecat să studieze cu Darius Milhaud, dar iarăşi are parte de un eşec. Într-un final, la capătul unei epopei obositoare apare bizarul compositor Olivier Messiaen, căruia Xenakis, istovit de vidul căutărilor eşuate, îi pune întrebarea dacă ar trebui sau nu să se reapuce de studiul contrapunctului şi a armoniei. Într-un interviu din 1986, Messiaen îşi aminteşte prima întâlnire cu Xenakis:
Am înţeles imediat că nu era la fel ca ceilalţi (…) Era de o inteligenţă superioară (…) Am făcut ceva oribil, ceva ce nu ar trebui să mai fac cu vreun alt student, deoarece cred că armonia şi contrapunctul ar trebui studiate. Dar el era un om atât de ieşit din comun, încât i-am spus… Nu, ai aproape treizeci de ani, ai norocul de a fi grec, de a fi arhitect şi de a fi studiat matemici speciale. Profită de aceste lucruri. Fă-le în muzică.
http://www.youtube.com/watch?v=NBS2Yo1_nms
Din acest punct încolo, viziunile sale arhitecturale şi cursurile lui Messiaen, pe care Xenakis le va urma între 1952 şi 1953, se vor contopi într-un prim punct nodal considerat de mulţi drept incipitul operei grecului: Anastenaria, compusă între 1953-1954, un triptic pentru cor şi orchestră bazat pe un ritual dionisiac străvechi. A treia parte a tripticului, initulată Metastaseis, este privită, în general, ca fiind prima compoziţie matură a lui Xenakis. Influenţa lui Messiaen este vizibilă. Prin Messiaen, Xenakis descoperă serialismul modal. Metastaseis, compoziţie cu 61 de muzicieni, conţine un mix de perspectivă ensteiniană asupra timpului, de memorie a sunetelor de război şi o structură matematică, totul polarizat în jurul dorinţei lui Xenakis de a reconcilia percepţia liniară a muzicii cu optica relativistă asupra timpului. Unde intervine arhitectura? Pe graniţa unei diferenţe. Iannis Xenakis a văzut în felul următor distincţia majoră dintre arhitectură şi muzică: în timp ce spaţiul este vizibil din toate direcţiile, muzica nu poate fi experimentată decât dintr-o singură direcţie. Schiţa preliminară de la baza compoziţiei Metastaseis a fost organizată nu prin notaţie clasică pe portativ, ci printr-o notaţie grafică, semănând mai mult cu un plan architectural decât cu o partitură muzicală: grafice de mişcări în masă şi glissando-uri ca nişte grinzi structurale. Mai târziu, această notaţie va deservi unul dintre cele mai cunoscute proiecte arhitecturale proiectate de Xenakis, în cadrul Pavilionului Philips, în 1958: Sainte Marie de la Tourette, clădire care nu avea suprafeţe plane, ci mai degrabă o sumă de paraboloizi hiperbolici caracteristici masei muzicale din Metastaseis. Această masivă epifanie arhitecturală va constitui şi motivul plecării sale, în 1959, de la studioul lui Le Corbusier, după ce renumitul arhitect francez şi-a asumat total creditul pentru proiectul expus la Pavilion, chiar dacă efortul creativ îi aparţinuse, în mare parte, doar lui Xenakis.
În 1953, Iannis Xenakis se căsătorise cu Francoise Gargouil, jurnalistă şi scriitoare, iar în 1956 se născuse fiica compozitorului – Mâkhi Xenakis, care va deveni artist plastic.
Tot în anii ’50, în perioada sa pariziană, Xenakis fusese acceptat în Groupe de Recherches de Musique Concrète, organizaţie experimentală condusă de celebrii Pierre Schaeffer şi Pierre Henry, doi dintre pionerii muzicii electronice.
Anii afirmării
Afirmarea lui Xenakis ca unul dintre compozitorii europeni majori ai epocii debutează în anii 1960. Xenakis devine cunoscut în special pentru cercetările sale în domeniul compoziţei asistate de calculator. În 1966, pune bazele Echipei de Matematică şi Automatică Muzicală. Între 1967 şi 1972, predă la Universitatea Indiana din Statele Unite, iar în perioada 1973 – 1989 va lucra ca profesor invitat la Sorbona. Pe această axă temporală, Xenakis va susţine o mulţime de prelegeri publice gratuite, va preda compoziţie, iar lucrările sale vor fi prezente pe scenele a numeroase festivaluri internaţionale. Studenţi notabili “asamblaţi” de Xenakis: Pascal Dusapin , Henning Lohner , Miguel Ángel Coria şi Susan Frykberg. Urmează o intensă activitate publicistică, articole şi eseuri de teoria muzicii, prin care Xenakis teoretizează nucleul matematic al compoziţiilor sale.
Într-un eseu din 1964, intitulat La voie de la recherche et de la question, Xenakis intră într-o altă fază identitară a operei sale: distincţia dintre timp-înăuntru şi timp-în-afară:
Este necesar să distingem două naturi: timpul-înăuntru şi timpul-în-afară. Ceea ce poate fi gândit fără a luat în considerarea un înainte sau un după este timpul-în-afară. Modurile tradiţionale sunt parţial timp-în-afară, operaţiile logice sau relaţiile impuse de clase de sunete, intervale, personaje… sunt, de asemenea, timp-în-afară. De îndată ce discursul conţine un înainte sau un după, sunt în timpul-înăuntru. O serie este în timpul-înăuntru, la fel ca o melodie tradiţională. Toată muzica, în natura sa de timp-în-afară, poate fi livrată instantaneu. Natura sa de timp-înăuntru este relaţia dintre natura ei de timp-în-afară cu timpul. În termeni de realitate sonoră, nu există o musică pură a timpului-în-afară; există însă o muzică pură a timpului-înăuntru, este ritmul, în starea sa cea mai pură.
În aceşti ani, Iannis Xenakis va atinge o formă maximă experimentală. Psappha (1975) sau Pléïades (1979) vor introduce compoziţii independente pentru fiecare muzician din orchestră. Spaţializarea prin dispersarea muzicienilor în rândul publicului – de găsit în piesa Terretektorh, din1966. Pithoprakta – compoziţie în care Xenakis foloseşte mecanica statistică a gazelor. Diamorphoses – Xenakis utilizează distribuţia statistică a punctelor pe un plan. Achorripsis – constrângeri minimale. Duel şi Stratégie – teoria jocului. Herma şi Eonta – teoria mulţimilor. În 1979, Xenakis concepe un sistem computerizat numit UPIC, care putea traduce imagini grafice în rezultate muzicale. O parte importantă a operei lui Iannis Xenakis o reprezintă şi masivele performance-uri multimedia grupate sub conceptul de politop-uri. Fuzionând termenul antic grec „poli” („mulţi”) şi „topos” („loc”), Xenakis creează un concept pentru a descrie instalaţiile sale spaţiale care amestecă sunetul, lumina, culoarea şi arhitectura în cadrul unor sesiuni live.
Sven Sterken, într-un eseu dedicat jocurilor spaţiale ale lui Xenakis:
Politop-urile sunt strâns legate de o arhitectură specifică sau de un sit arheologic şi adaugă un sistem de coordonate carteziene compuse din puncte de sunet (boxe) sau de lumină. Pornind de la aceste entităţi axiomatice, Xenakis construieşte câteva cifre sau volume de prin intermediul muzicii şi al luminii. Începe, astfel, o căutare a unei formalizări paralele prin mijloace diferite. Componentele acestui ansamblu diacronic sunt fiecare tratate independent, sinteza şi atribuirea de sens aparţinându-i strict spectatorului, care devine interpretul.
4 februarie 2001
1997 va fi anul în care Iannis Xenakis îşi încheie opera, finalizându-şi ultima lucrare – O-mega.
Cu o sănătate tot mai şubredă, Xenakis nu a mai putut lucra după anul 1997. Au urmat patru de ani de boală cruntă. Pe 1 februarie 2001, compozitorul a intrat în comă, decedân trei zile mai târziu, la Paris, la vârsta de 78 de ani. La acea dată, Xenakis era un monstru sacru, mărci emblematice ale muzicii electronice sau minimaliste ori ambientale, precum Philip Glass, Steve Reich, Terry Riley, La Monte Young, Brian Eno, Ulrich Schnauss, Royksopp sau Aphex Twin, ori trupe celebre din zona synth-pop, precum Depeche Mode sau Einstürzende Neubauten, revendicându-şi o uriaşă influenţă din opera compozitorului grec.
P.S.: Şi totuşi, având un asemenea colos în istoria ei, Brăila îi dedică un festival numai lui Johnny Răducanu.
FlashScore Liga 2 
