Piesa „O scrisoare pierduta”, de I.L. Caragiale, in regia lui Lucian Sabados, este programata sambata, 27 aprilie, cu incepede de la ora 18:00, la Sala Mare a Teatrului „Maria Filotti”.
Tot saptamana aceasta mai sunt programate doua spectacole. Vineri, 26 aprilie, de la ora 18.30, in Sala Studio, se joaca piesa „Descopera-te in joaca!”, coordonator proiect Dragos Muscalu. Spectacolul este realizat in parteneriat cu Primaria Braila , Asociatia Cooltura si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Braila. Duminica, 28 aprilie, in Sala Studio, de la ora18:30, este programat spectacolul „Cheek to cheek”, de Jonas Gardell, regia Alexandra I.Popescu.
Spectacolul „O scrisoare pierduta” are urmatoarea distributie:
Stefan Tipatescu – Emilian Oprea
Agamemnon Dandanache – Dragos Campan ( actor invitat- Teatrul Toma Caragiu Ploiesti)
Zaharia Trahanache – Mihai Coada ( actor invitat-Teatrul Toma Caragiu Ploiesti)
Zoe Trahanache – Mihaela Trofimov
Iordache Branzovenescu – Jarcu Zane
Tache Farfuridi – Valentin Terente
Nae Catavencu – Alin Florea
Ghita Pristanda – Liviu Pintileasa
Un cetatean turmentat – Marcel Turcoianu
Ionescu – Costica Burlacu
Popescu – Dan Moldoveanu
Regia artistica: Lucian Sabados
Scenografie: Gheorghe Mosorescu
Data premierei: 6 mai 2011
Durata spectacolului: 3 h (cu pauza)
Regizorul Lucian Sabados despre spectacol:
„Imposibila fuga de noi insine… Cel mai adesea fiinta umana cauta instinctiv, prin sofisticatul mecanism al memoriei si al spiritului sau de conservare sa „uite” voit, programat momente dificile, penibile, rusinoase din trecutul sau si uneori, chiar reuseste sa-si „controleze” memoria, aspirand indirect spre un model de reusita ori de supravietuire acceptabil, din care esecul, compromisul, ori minciuna sa dispara pur si simplu. Este o (pana la urma) omeneasca aspiratie spre mai bun si mai frumos, o incercare de armonie cu sine insusi prin seductia modelelor. Asa s-a intamplat la nivelul intregii natii (si) dupa 1989, cand am sperat ca cei 50 de ani de comunism nu ne-au aneantizat modelul psihic, social si comportamental al romanului dintotdeauna (daca o fi existand asa ceva!). Ei bine, recursul la Caragiale este, cred eu, o temerara, obsedanta si necesara confruntare intre fiecare generatie in parte si intre un moment istoric si altul al romanilor. Oglinda lui Caragiale este un artefact aproape de perfectiune, necrutatoare in detalii si inexorabila in concluzii. N-are rost sa ne mintim, nenea Iancu a intuit si „formatat” odata pentru totdeauna modelul romanului si romanismului. Din cauza acestei concluzii amare (in caz de luciditate!) si noi, artistii ce slujim scena avem nevoie sa le vorbim semenilor nostri din sala, adica Dvs. Stimati Spectatori, despre aceasta permanenta si provocatoare ( prin seductie!) Oglinda. Si aceasta varianta a „Scrisorii” prin incisivitate, adevar si lipsa de artificii (vezi zorzoane) isi propune, ca un posibil manifest sa relanseze dialogul necesar despre …derizoriul fugii de noi insine”.