
Ieri am fost în Piaţa Mare şi am cumpărat doi crapi. Două kilograme amândoi. Am dat 28 de lei. Scump. „Dincolo” nu era mai ieftin, pentru că nu mai era deloc. Deşi scump, peştele se vinde. Văicărelile rămân. Din copilărie aud aceeaşi placă: „Domnule, peştele era înainte mâncarea săracului! Aşa scumpete n-ai văzut…” În comunism era scump; cu atât mai mult cu cât nici nu prea îl găseai. Acum, în capitalismul de cumetrie, iar e scump. Atunci, când a fost peştele mâncarea săracului?
Hai să mergem în capitalismul din perioada interbelică. Ziarul Acţiunea Brăilei, din 17 aprilie ’34, titrează scurt şi previzibil, chiar pe prima pagină: Peştele este scump. Apoi urmează, la fel de previzibil teoria cu mâncarea săracului:
Astăzi, când orice articol alimentar inundă pieţele în cantităţi îndestulătoare şi cu preţuri convenabile, singur peştele, hrana săracului de altădată, nu este accesibil decât pungilor grele. Cauzele – nu sunt multe – le vom enumera mai jos: Ministerul de Domenii opreşte timp de 2 luni pe an pescuitul, aceasta în timpul cât se prăseşte, şi când nu este permis decât numai vânatul unei anumite categorii de peşte, de calitate inferioară, dar care este vândut populaţiei cu preţuri exorbitante. Când se dă drumul la pescuit şi începe piaţa să fie abundentă, atunci intervine administraţia pescăriilor sistând vânatul ca să nu scadă preţul peştelui.
Toate aceste măsuri nu există în celelalte state cari au porturi la Dunăre. Numai în blagoslovita noastră ţară, cu atâţia savanţi în fruntea ministerului de domenii cari, prin măsurile lor stupide, a făcut ca peştele să fie vândut la preţ de speculă.
Deh, combinaţii dâmboviţeano-dunărene… Aşadar, când a fost peştele mâncarea săracului? În mod sigur, pe vremea când omul se plimba cu monoxila pe Dunăre, adică atunci când nu erau ministere, administraţii ale pescăriilor şi nici politicieni care să concesioneze câte juma’ de fluviu ca să pescuiască în tihnă, departe de lumea electorală dezlănţuită.