E noapte. Te afli în capitala Estoniei pe o stradă şi mergi. Din pură întâmplare, acea stradă se nimereşte a fi Pöhja puiestee. După câteva minute, te opreşti în faţa unui gard cu zăbrele de fier. Deasupra gardului, la câţiva paşi distanţă, se înalţă impunător până aproape de cer, emanând o rigiditate medievală, un furnal din cărămidă, cuplat printr-un culoar de o clădire uriaşă. O hală învăluită într-un aer de lume postatomică. Este peisajul unei foste centrale electrice din era sovietică, încadrată de o curte vastă în mijlocul căreia, suspendată pe nişte piloni masivi de fier, tronează o bandă transportatoare dezafectată.
Odată încheiată contemplarea decorului industrial, privirea ţi se opreşte pe cele două litere albe, scorojite, de aproximativ 2m fiecare, trasate cândva cu var sau cu vopsea pe unul dintre zidurile furnalului. Un far cu trepied închide într-un cerc de lumină literele.
U şi N.
UN.
Două litere care, într-o altă istorie culturală a omenirii, nu ar fi fost altceva decât două semne caligrafice banale, două forme insignifiante.
U şi N.
UN.
Dacă nu ai văzut niciodată capodopera lui Andrei Tarkovsky, Călăuza, nu vei şti că te afli nu doar în prezenţa a două artefacte inestimabile, ci şi pe domeniul unui simbol de înaltă însemnătate mistică.
Poarta. Poarta către Zonă.
În 1978, Tarkovksy avea să filmeze în aici una dintre scenele-cheie din Călăuza: scena în care, pe fundalul roţilor de tren, în porţiunea pronunţat distopică a filmului, profitând de neatenţia soldaţilor, Călăuza, Profesorul şi Scriitorul, aflaţi la bordul maşinii 4×4 decapotabile, reuşesc să treacă dincolo de poarta supravegheată militar ce duce către misterioasa Zonă. În scena respectivă, la un moment dat, prin vânzoleala de căşti şi arme provocată de avântul nebunesc al celor trei personaje se pot observa, printr-un nor subţire de abur industrial, două litere: U şi N, aceleaşi iniţiale ca cele de pe căştile gărzilor.
Pe 7 mai 2008, autorităţile estone aveau să declare defuncta centrală electrică zonă memorială, pentru a sărbători 30 de ani de la filmarea scenei propriu-zise. Apoi, un an mai târziu, pe 28 septembrie 2009, relicva industrială avea să găzduiască, sub o nouă identitate – Kultuurikatel, prima ediţie a Stalker Festival, proiectul mai mult decât inspirat care a reprezentat principalul pol de imagine ce a stat la baza desemnării în 2011 a oraşului Tallinn capitală culturală europeană. „Simbolul călăuzei sau al aventurosului căutător dăinuie în Kultuurikatel sub numele de Stalker Festival, unde vizitatorul va experimenta situaţii neaşteptate şi va simţi prezenţa acută a viitorului” – aflăm de pe site-ul Kultuurikatel, centru care, de la înfiinţare, a transformat fosta centrală într-o platformă culturală ultra-modernă cu o gamă largă de direcţii: reţea culturală, centru de cercetare în materia industriei creative şi a noilor modele economice, galerie de artă contemporană, spaţiu pentru seminarii, studio de înregistrări, centru arhitectural etc.
În fiecare an, un director artistic diferit este ales să se ocupe de organizarea festivalului de film, căruia i se încredinţează spaţiul centralei, oferindu-i-se o liberate totală pentru a-şi exprima propria percepţie asupra veşnic surprinzătoarei producţii tarkovskyene.
Zona
Însă nu toate locurile exploatate de Tarkovsky din capitala estonă au fost valorificate cultural. Iar acest lucru nu ar trebui neapărat conotat negativ. Depinde cum punem problema: din perspectiva turismului cultural, este evident că o hartă muzeologică a laboratorului urban tarkovskyan ar fi avut un recul pecuniar generos, chiar dacă, de pildă, amatorii de incursiuni solitare s-ar fi trezit desfiguraţi de claustrofobie, captivi în mijlocul unui potop de turişti care ar fi aruncat în aer orice putinţă de vibraţie memorială a locului. Dar dacă privim totul prin prisma autenticităţiii simbolice a ceea ce acele foste platouri de filmare au devenit în urma transfigurării lor prin viziunea marelui regizor, unii dintre noi vor respira uşuraţi de ideea deplinului abandon.
După douăzeci şi ceva de ani, neschimbarea este pur şi simplu tulburătoare: Zona a rămas neatinsă, ca şi când, într-adevăr, locul, situat în apropierea râului Piliteh, ar pluti în afara istoriei, închis ermetic într-o dimensiune care numai lui îi aparţine. Înconjurată, năpădită, protejată de aceeaşi luxurianţă imperială a naturii, “catedrala” hidroelectrică din Călăuza, cea în umbra căreia, odată ajunşi în Zonă, împrejmuiţi de acea prezenţă biblică a ceţii, Profesorul, Scriitorul şi Călăuza se odihnesc încălzindu-se în jurul unui foc, stă fixată în imaginea unei entităţi care pare a promite să supravieţuiască oricărui dezastru natural. De fapt, senzaţia concretă pe care începi să o experimentezi din momentul în care ai pus piciorul pe iarba ce a reprezentat decorul unuia dintre cele mai fascinante şi pilduitoare filme din întreaga istorie a cinematografiei, este aceea că te afli – mai vulnerabil ca niciodată, evaporându-te uşor – efectiv într-o iminenţă apăsătoare a Tainei.
Tallinn
Înainte de a alege capitala Estoniei drept locaţie a Zonei, Tarkovsky a trecut printr-un întreg labirint, construit în detaliu cu precizia spectaculoasă a destinului – o veritabilă parabolă. Primul loc ales pentru decorul Zonei a fost Isfara, un oraş din nordul Tajikistanului şi unul dintre cele mai vechi oraşe din Asia Centrală, situat la graniţa cu Kirghistan, al cărui peisaj semăna izbitor cu suprafaţa terestră a Lunii. Numai că în momentul în care echipa de filmare a ajuns în Isfara, peisajul ales pentru turnarea scenelor fusese, în chip neverosimil, mutilat de un cutremur uriaş. Buimăciţi de acest dezastru, au plecat în căutarea unei noi locaţii în Azerbaijan şi în Crimeea, dar nu au găsit nimic care să se potrivească Zonei din închipuirea regizorului. Următoarea destinaţie: Zaporozhye, Ucraina – aici au crezut că au găsit spaţiul ideal: o carieră deschisă în apropierea unei turnătorii, cu munţi de cenuşă fierbinte fumegând enorm. Însă li s-a comunicat că locul era incredibil de poluat. Echipa şi-a continuat derutată apoi periplul prin Moscova, însă fără sorţi de izbândă, până când, într-un final, au nimerit în Tallinn.
S-ar putea spune că totul a fost, în primă instanţă, doar o alegere disperată, care nu are nimic de-a face cu rezultatul artistic. Desigur, devoratorii de certitudini ştiinţifice vor subscrie cu caligrafie apăsată acestei perspective, chiar dacă întreaga istorie a filmului e un şir nesfârşit de piedici cu mesaj de-a dreptul mistic.
În 2011, curatorul Festivalului de Film Stalker, Andres Lõo, a venit cu următoarea interpretare:
În timpul erei sovietice, Tallinn era un soi de Zonă a cercetării intelectuale libere. Ne-am putea întreba dacă Tallinn – o capitală aşezată pe graniţa dintre Europa de Est şi Europa de Vest – ar putea fi o asemenea zonă şi în prezent, un intermediar între culturi. Chiar aşa, de ce nu? Zona <<Călăuzei>>, la fel ca Tallinn în sine, este în multe sensuri o ultimă oprire. Expresia <<ultimă oprire>> este un oximoron. Convenţional vorbind, înseamnă sfârşitul a ceva, şi totuşi mie îmi sună mai mult a oprire, o debarcare de moment în drum spre altceva (…) De multe ori, Tallinn este oraşul de unde turneele de muzică încep sau se termină, nu fără motiv. Epopeea naţională estonă, Kalevipoeg, vorbeşte despre locul unde lumea se termină ca o scorbură liniştită ascunsă în spatele trestiilor. Kalevipoeg, care în conştiinţa estonă este mai mult un mascul herculean arivist, a devenit în prezent un căutător, un rătăcitor meditativ – exact cum Tarkovsky descrie personajul lui principal în Călăuza. Ultima oprire este o poartă de acces şi deshidere, nu închidere.
În tot ceea ce a vrut să demonstreze în Călăuza, nu există nicio secundă în care Andrei Tarkovsky să nu fi avut dreptate.
Dreptate la modul definitiv şi irevocabil.