Întreb şi eu: Cum să nu ajungă ura de clasă la menţinerea aceleiaşi prospeţimi ca în zorii bolşevismului când există asemenea „trend”-uri de protejare „estetică” a proprietăţii private, precum cele care fac deja furori în ţări precum Canada, Londra sau Franţa, ţări care, culmea, şi-au creat o aură stimată de mulţi în materie de politici asistenţiale? Mă refer la fenomenul anti-homeless spikes din zonele rezidenţiale, şi nu numai, unde proprietarii îşi montează în faţa caselor şi blocurilor dinţi de metal pentru a ţine departe oamenii străzii. Impecabil ascuţite şi cu sticliri de igienă totală, „fortificaţiile” astea au o morbiditate aparte: ţepii metalici sunt montaţi cu o asemenea meticulozitate matematică, încât aproape că emană aerul banal al unui loc de joacă sau al unui lăcuşor pe malul căruia copiii hrănesc cu bucăţele de pâine raţele sălbatice. O altă întrebare firească: Păi, dacă tot sunt adepţii unei legături comunitare de această natură, de ce nu le amenajează atunci la intrare şi un loc pentru sinucidere prin spânzurare, să aibă omul de unde alege, cu scăunel, cu săpun, cu ştreang, cu tot dichisul, nu?
Proprietatea privată e proprietate privată, dar în cazul de faţă vorbim de altceva, ceva ce pune între paranteze protejarea proprietăţii private. Una e să-ţi pui sârmă ghimpată pe gard sau ce alt sistem de securizare îţi trece ţie prin cap, şi alta e să te extinzi dincolo de uşa casei cu un astfel de „scut” periculos pentru toată lumea, nu doar pentru oamenii străzii. Un singur scenariu de probabilitate absolută: un trecător beat se împiedică şi se înfige cu ţeasta direct în „dinţişorii” protectori sau un om al străzii are probleme cu vederea, e noapte şi se trânteşte direct în „dinţişorii” protectori, murind ca un câine într-o baltă de sânge. Aici vorbim de dispreţ pur, de malformaţie sufletească, de tratarea unei anumite categorii sociale prin prisma unei viziuni foarte batjocoritoare asupra felului în care această categorie socială ar trebui să sfârşească dacă atentează la un colţ de dormit în umbra acestei „filosofii” asupra proprietăţii private. Iar asta n-are de-a face nici cu stânga şi nici cu dreapta, ci vizează scârba sinistră a unor oameni faţă de alţi oameni.
Şi-ţi mai pui o altă întrebare: Care mai e diferenţa dintre nişte muşte care mor încremenite în lipiciul unei bande adezive şi nişte amărâţi care crapă înfipţi în vreo douăzeci de ghimpi şlefuiţi cu precizie elveţiană?
P.S.: Ca să nu mai vorbesc despre ce se întâmplă în cartierele din România, unde se improvizează astfel de orori în combinaţii dintre cele mai delirante, la toate clasele sociale, nu e doar o apucătură „burghezească”. O plimbare prin Bucureşti sau prin Brăila ar constitui o edificare antropologică suficientă pentru a ţi se face părul măciucă.