Festivalul de film documentar ”One World Romania” (București, 17-23 martie 2014), organizat de Alexandru Solomon, s-a aflat anul acesta la a 7-a ediție și i-a fost dedicat lui Vaclav Havel. Festivalul i-a avut ca invitați pe Dan Perjovschi, activistul neobosit care ”și-a adunat desenele risipite în cele patru colțuri ale lumii reale și virtuale și le-a așezat pe pereții Institutului francez și ai Clubului Țăranului”, și pe regizoarea Gianina Cărbunaru, care a prezentat ”Tipografic Majuscul”, o piesă realizată în cadrul proiectului internațional ”Vieți Paralele-Secolul 20 văzut prin ochii poliției secrete”. Regizoarea a studiat cazul minorului-protestatar Mugur Călinescu, care, după ce a fost chemat intens la Securitate, s-a îmbolnăvit subit de leucemie și a murit.
Studioul Alexandru Sahia a venit, ca și anul trecut, cu o selecție de filme de arhivă, de data aceasta din perioada 1963-1983, selecția fiind realizată de Adina Brădeanu. Vizionarea programului Sahia, alături de retrospectiva Marcel Lozinski (sfatul organizatorilor!), a fost foarte utilă pentru a aprecia dacă documentarul e un gen posibil într-o societate închisă. În alt sens, documentarul, ca studiu făcut la rece asupra puterii disciplinatoare a unei dictaturi, este ceva necesar, iar calitatea lui specială în a oferi senzația stranie, la distanță, în timp, că poți trăi cu succes într-un azil de nebuni fără să te sinucizi, nu e de trecut cu vederea.
Festivalul a cuprins următoarele categorii: După 25 de ani; Rebeli pentru cauze; Statul strâmb; Clinica mass-media; Şi dragostea este un drept al omului; Teme speciale.
DUPĂ 25 DE ANI (această secțiune cu adevărat stigmatizată a propus o revizuire cu ochii de astăzi a perioadei comuniste) nu s-a întâmplat mai nimic! Totul a rămas la fel de confuz. Cel puțin pentru cei foarte tineri trecutul este ceva neclar și, în cel mai bun caz, începe să semene cu o poveste. Despre acest ultim lucru vorbesc cele două filme: ”Aici sunt dragoni” și ”Arta dispariției”. Festivalul i-a fost dedicat nu întâmplător lui Vaclav Havel. Tot după 25 de ani, străzile Europei, și nu numai, se umplu de oameni care protestează sau încearcă să apere ceea ce mai au. Corupția la nivel global, problema inexistenței eticii în mass-media și dreptul omului de a avea acces la propria poveste de dragoste au fost temele festivalului, eroii acestui an fiind activiștii – cuvânt compromis de propaganda comunistă, dar reinventat! Activiștii devin, de data aceasta, rebelii care luptă cu o lege strâmb.
La noi, fenomenul ”Roșia Montană” este cel mai bun exemplu în care activiștii fac tot posibilul să oprească un proiect considerat a fi ”mincinos”. ”Toamna românească”, documentarul lui Matei Budeș, a adus în prim-plan protestele de anul trecut privitoare la Roșia Montană; ”București unde ești”,de Vlad Petri, surprinde protestele anti–Băsescu din 2012. Oamenii își descoperă calitatea de cetățeni, iar Petri filmează confuzia, violența, în timp ce participă efectiv și discută cu subiecții lui.
REBELI PENTRU CAUZE reprezintă și: Pussy Riot din Rusia, Femen din Ucraina și Teatrul Liber din Belarus, toate din spațiul fostei Uniuni; trei filme tari (”Pussy Versus Putin”, ”Ucraina nu-i Bordel”, ”Elemente instabile, acțiuni periculoase”) care lămuresc ce e cu activismul neconvențional. Arta și revolta se susțin și se manifestă în stradă după ce s-au întâlnit în proiect pe rețelele de socializare. Un rebel special este și avocatul din ”Cei care privesc cerul”, care încearcă să introducă cuvântul genocid în tratatele de drept internațional, pentru ca apoi crimele să poată fi condamnate.
STATUL STRÂMB a inclus documentare care discută despre corupția la nivel înalt, despre afaceri cu mafia, despre faptul că se fac bani buni și din credință – deci, nici Dumnezeu nu scapă! În India, cetățenii fură curent de la o companie care, oricum, nu-și îndeplinește îndatoririle față de cetățeni, iar politicienii mint. În ”Fără energie”, Fahad Mustafa povestește despre un cerc vicios în care, în fond, nimeni nu vrea să se rezolve nimic. E deprimant, căci recunoști în acest film foarte multe lucruri care se petrec întocmai și în România. Doar că la noi… e mai frig! Și, cu siguranță, mult mai frig e la Soci, în Caucaz, unde olimpiada s-a transformat într-o afacere pentru Putin și puterea de la Kremlin și într-un dezastru pentru locuitori. ”Jocurile lui Putin”, documentarul realizat de Alexander Gentelev, vorbește despre ”taxe de corupție” plătite oficialilor la Soci de către oamenii de afaceri, despre nenumărate case pur și simplu naționalizate printr-o simplă lege, despre mită, corupție, degradare a mediului și violarea drepturilor omului în spatele unui ”spectacol” grandios și intimidant împins în fața televizoarelor întregii lumi.
Într-o realizare modernă de tip fabulă, Barbara Marheineke alternează în ”Aur verde” imaginile de documentar cu imaginile de animație pentru a dezvălui adevăratul ”mister” din spatele războiului din Irak; de ce nu s-au găsit niciodată armele invocate și de ce trupele americane au staționat atâta timp pe teritoriul unui stat plin de petrol.
În ”Pedeapsa capitală”, Maryam Ebrahimi filmează cinci femei afgane îmbrăcate în costume de doliu tradiționale. Ele stau lipite de zidul unde au avut loc execuțiile în masă ale talibanilor în Kabul. Femeile protestează pentru dreptul la educație ale semenelor lor, printr-un performance, o modalitate neobișnuită de protest în plină stradă într-un astfel de colț al lumii, într-o societate tradițională închisă oricărui act de libertate.
Am aflat la această ediție că a apărut Turismul corupției. Corrupt Tour, prima companie specializată în tururi ale corupției din lume, cu sediul în Praga, este creația lui Petr Sourek , un filozof transformat în antreprenor, care oferă diplome de Master în Administrarea Corupției celor mai capabili participanți. Acest program avansat fără studiu oferit de Corrupt Tour pune o singură condiție: Nu studiați! Cumpărați-vă diploma la doar 19,9 lei! Un concept reușit. Și nu cred că a trebuit Petr Sourek să strige prea tare ca să se facă auzit! Cel puțin în România unde trăieşte și Ponta și trăiesc atâția alții!
CLINICA MASS-MEDIA, așa s-a numit a doua temă importantă din festival, care a fixat în tot felul de exemple pe peliculă patologia presei din întreaga lume. ”Faptul că presa e bolnavă nu mai constituie de mult breaking news”. Aceasta e fraza cu care începe în catalogul festivalului descrierea simptomelor unei boli cronicizate. Cancerul presei se integrează perfect în fenomenul general al corupției. Intoxicarea, manipularea, senzaționalismul infecțios, servilismul față de tot felul de interese sunt simptome grave prezente în presă, atât în statele instabile bântuite de probleme socio-politice și economice, cât și în statele importante cu pretenții la democrație.
Puțină lume știe că dictatorul nord-coreean Kim Jong-il este și autorul volumului ”Cinematografie și regie” După ”tratatul” său – mai precis, unul din capitole poartă acest nume – este inspirat titlul comediei documentare ”Tot înainte spre culmile creației” (la fel vorbea și Ceaușescu în ședințele de la U.S.R!). Regizoarea Anna Broinowski va învăța cu această ocazie ce înseamnă propaganda într-un film în care ”politicienii locali răi” sunt învinși de ”cetățenii eroici” De asemenea, va mai învăța ce înseamnă ”detoxifierea” de propaganda capitalistă și ”retoxifierea” cu ideologia comunistă. Două realități politice în care propaganda își face treaba într-un fel sau altul. Rămâne de gândit ce e de preferat.
”Decupaj” (Johana Domke, Marouan Omara) e un documentar realizat în redacția celui mai vechi cotidian din Egipt. Piața Tahrir a reprezentat pentru Egipt atât o revoltă populară, cât și o revoluție în reprezentarea vizuală. Noile imagini care arată lumii întregi eroicul Egipt sunt și ele ”construite” ideal, de la un punct încolo, în redacția ziarului Al-Ahram.
Un film impresionant a fost ”The valley of the Jato”, care arată că jurnalismul comunitar şi cel cetăţenesc nu sunt o poveste. Există jurnaliști comunitari, un fel de eroi locali care își pun timpul și viața la bătaie pentru a spune adevărul. În inima Siciliei, un jurnalist idealist transmite prin intermediul unui post de televiziune particular tot ce se întâmplă în zonă. Acest Don Quijote denunță de ani buni (sub amenințări!) corupția și crima organizată. Și comunitatea îl susține! Tot în aceeași idee este realizat și ”Viață simplă, tehnologie complexă”, de Stephen Maing, în care doi jurnaliști-cetățeni din China adună tot felul de ”povești” din realitate interzise de mass-media oficială.
Tim Hetherington și fotograful Chris Hondros au fost uciși în timpul conflictului din Libia în aprilie 2011. Hetherington a documentat fotografic conflictele din Africa de Vest și Orientul Mijlociu. ”Restrepo”, documentarul realizat în Afganistan, a câștigat premiul juriului la Sundance și a fost nominalizat la Oscar. ”Încotro e linia frontului” e o dedicație emoționantă adusă de prietenul său, Sebastian Junger. Și e un tribut adus jurnaliștilor de război (71 de jurnaliști au fost uciși în 2013), acelor jurnaliști care nu vizează, cu siguranță, mergând pe front, senzaționalismul. Merită, desigur, omagiul adus cu mulți ani în urmă de Michelangelo Antonioni în ”Professione reporter”.
ȘI DRAGOSTEA ESTE UN DREPT AL OMULUI continuă, într-un fel, dreptul la toleranță și la diferență, ideea temei principale de anul trecut. Dragostea este interzisă de părinți, de rude, de societate, de legile unui stat. Europa continuă să fie un spațiu puternic tradiționalist, care admite cu greu cetățeni din afara ei, cetățeni care să fie fideli altor obiceiuri și altor culturi. Cu atât mai mult dacă este vorba despre diferențe sexuale. Astfel de relații trebuie să rămână ascunse (”Cei invizibili”); sau cei care se iubesc trebuie să se despartă (”727 de zile fără Karamo”); sau să ajungă pe străzi (”Vagabondul american”).
Alte tare ale lumii contemporane au putut fi discutate în documentare care au făcut obiectul TEMELOR SPECIALE . Violențele de care dau dovadă grupările de extremă dreaptă din Ungaria sunt cunoscute. În 2008 și 2009, o astfel de grupare a comis o serie de atacuri asupra cetățenilor rromi în mai multe sate din Ungaria. Rezultatul? Șase oameni au fost uciși, iar alți cinci au fost grav răniți. ”Judecată în Ungaria”, de Eszter Hajdu, prezintă întreaga desfășurare a procesului celor patru suspecți. Documentarul pune accent pe tensiunile crescânde dintre maghiari și rromi și arată simpatia tacită a celor care judecă pentru cei care au comis crimele. Mai mult, martorii se pretează la depoziții mincinoase, la declarații revoltătoare. Emigranții din Orientul Mijlociu au făcut subiectul ”Escalei” lui Kaveh Bakhtiari. Elveția, Franța sunt exemple clare de anti-liberă circulație. Dialogul purtat de Errol Morris cu Donald Rumsfeld și concretizat într-un documentar (”Cunoscutul necunoscut”) nu dezvăluie mare lucru, dar explică interesul lui Morris pentru rolul limbajului, fascinația acestuia pentru ingeniozitatea construcțiilor lingvistice în discursul politic, care, de cele mai multe ori, ocolește adevărul.
Marcel Lozinski, unul din marii regizori polonezi, în scurt-metrajele sale realizate înainte de 1989, vorbește despre minciună și compromis, despre relativitatea adevărului în condiții de dictatură. Marcel Lozinski este unul dintre cei mai inovatori regizori ai generației sale, înfăţişându-se altfel în fiecare film. ”Happy end”, ”Vizita”, ”Probă de microfon”, ”Exerciții practice” sunt câteva din filmele în care se manifestă un critic extrem de curajos al societății comuniste.
ONE WORLD ROMANIA e o destinație deloc sclifosită și, cu siguranță, absolut necesară. Documentarele din acest festival vorbesc despre intoleranța față de nedreptate. Vorbesc, în fond, despre sentimentele umane ”călcate în picioare”. Proiectul acestui festival te face să înțelegi pe ce lume trăiești!