ProBrăila: – Domnule Theodor Stolojan, cum se văd din Parlamentul European ultimele derapaje ale României în privinţa MCV? Spuneaţi undeva că noi ne aflăm într-o „băltire”, că avem etape când ne comportăm bine, apoi, dintr-odată, dăm cu piatra în geam. Ne apropiem cu paşi repezi de tăierea fondurilor europene? Mai grav, suntem în zona în care ne-ar putea fi suspendat dreptul de vot în Consiliu?
Theodor Stolojan: Nu atât de repede vom ajunge acolo. Ceea ce nu este suficient de bine înţeles în România încă este faptul că Uniunea Europeană pune un preţ foarte mare pe valorile europene, pe drepturile omului, pe statul de drept în special, pe supremaţia legii, pe egalitatea tuturor în faţa legii. Dar noi, românii, n-am fost obişnuiţi cu aceste principii. Noi, practic, din decembrie 89 am început să ne gândim la ce înseamnă democraţia, ce înseamnă valorile democratice şi statul de drept. E un proces lung. Dar pentru UE aceste principii sunt de o foarte mare importanţă.
În România, în general, când discutăm despre Uniunea Europeană, tindem să discutăm doar despre fondurile europene, fonduri pe care Uniunea Europeană ni le alocă ca unui stat sub media ei de dezvoltare. Lăsăm, însă, alte detalii vitale deoparte. România nu a putut începe negocierele de aderare la Uniunea Europeană decât după ce s-a angajat să respecte trei criterii. În primul rând, şi cel mai important, criteriul politic, criteriu care înglobează statul de drept şi stabilitatea instituţiilor fundamentale ale statului. Evident că ceea ce s-a întâmplat în iunie 2012 şi ce s-a întâmplat în decembrie 2013 i-a bulversat pe toţi. Toţi partenerii noştri din Uniunea Europeană au reacţionat foarte limpede, au spus că aşa ceva nu se poate. Vedeţi dumneavoastră, când România a fost acceptată în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, se ştia că nu îndeplineşte sută la sută criteriul politic, că avem probleme cu statul de drept, cu justiţia, cu corupţia. Şi atunci, pentru România şi Bulgaria, s-a instituit acest Mecanism de Cooperare şi Verificare, care era gândit să dureze puţin, vreo 2-3 ani, timp în care noi şi bulgarii ar fi trebuit să punem la punct aceste deficienţe. Or, suntem deja în şaptelea an de când suntem membri UE şi acest Mecanism de Cooperare şi Verificare încă nu ne-a fost ridicat, pentru că, tot timpul, pur şi simplu, noi dăm cu piatra în geam. Noi ce dorim să facem acum? Spunem tot timpul că am făcut progrese, dar tot apar asemenea derapaje periculoase. Să fim înţeleşi: Uniunea Europeană nu are acum un asemenea mecanism de monitorizare şi pentru alte state membre, MCV este exclusiv pentru România şi Bulgaria. Şi, la ora actuală, în Uniunea Europeană există propuneri făcute în Comisia Europeană de a se institui un mecanism de evaluare în cadrul tuturor statelor membre, care să monitorizeze respectarea valorilor europene şi a statului de drept.
Ce ar însemna „opţiunea nucleară”
ProBrăila: – Deci, Mecanismul de Cooperare şi Verificare s-ar putea extinde şi asupra altor state din Uniunea Europeană, altele decât România şi Bulgaria, dacă am înţeles bine. Ne întrebăm de ce!
Theodor Stolojan: De ce? Tocmai din cauză că, pe lângă faptul că au apărut probleme în Italia sau Ungaria, a apărut şi ofensiva partidelor extremiste, cu viziune anti-UE, care, pe fondul crizei economice, a început să capete o forţă din ce în ce mai mare. Cât timp i se aplică acest MCV, România, practic, nu îndeplineşte în totalitate criteriul politic de aderare. Totuşi, din fericire, nu am ajuns încă în acel punct extrem în care Uniunea Europeană să treacă la acţiuni severe, cum ar fi, de exemplu, suspendarea dreptului de vot în Consiliu. În limbaj instituţional european, asta ar însemna „opţiunea nucleară”. Nu suntem acolo, dar putem fi siguri de un lucru: dacă nu reuşim să facem progrese serioase în materia stăvilirii corupţiei, e posibil ca statele membre care dau bani mai mulţi la buget decât primesc, şi de unde primim noi fonduri europene, să spună: Dom’le, nu vă supăraţi, dar banii ăştia sunt primiţi din taxele colectate de la cetăţenii germani, de la cei din Marea Britanie, şi nu suntem de acord ca aceste fonduri să cadă pe mâna unor preşedinţi de consilii judeţene care sunt fie condamnaţi pentru corupţie, fie în conflict de interese! Gândiţi-vă, noi avem nouă asemenea preşedinţi de consilii judeţene în România! Nouă! Cifra este aiuritoare! Din patruzeci şi unu, avem nouă; nouă care sunt implicaţi în probleme serioase cu justiţia. Eu mă rog să nu ajungem într-o asemenea situaţie dezastruoasă.
„Eu ştiu foarte bine ce potenţial are România”
ProBrăila: – Aveţi o instrucţie financiară impresionantă, aveţi o privire analitică extrem de riguroasă asupra macro-economiei şi, în plus, aţi trecut prin mai multe mecanisme de viziune politică asupra acestora. Puţin distanţat acum de politica internă, deci având o privire cuprinzătoare, cum vedeţi exerciţiul bugetar şi deciziile economice pe care USL (şi cel „viu”, şi cel „mort”) le-a luat de când s-a instalat la putere? Vă sperie?
Theodor Stolojan: Nu mă sperie. Pur şi simplu îmi creează o stare de adâncă amărăciune, pentru că România e o ţară care are tot ce-i trebuie ca standardul de viaţă al românilor să ajungă la nivelul mediu din Uniunea Europeană, nivel care nu înseamnă doar PIB pe cap de locuitor, ci înseamnă, până la urmă, per total, civilizaţie. A avea un standard de viaţă european înseamnă să nu mai ai nicio localitate fără apă potabilă, fără sisteme de canalizare şi epurare a apei menajere. Pe scurt, lucrurile elementare de civilizaţie, care încă lipsesc în România. Eu ştiu foarte bine ce potenţial are România, ştiu destul de bine resursele de care dispune. Depinde numai de calitatea clasei politice şi a instituţiilor dependente de clasa politică, ca acest potenţial să îl putem transforma în realitate palpabilă. De ce am intrat în Uniunea Europeană? Am intrat, în primul rând, pentru că am vrut ca acele valori europene să fie şi valorile noastre, după care să trăim cât timp ne vom duce viaţa.
La vremea aderării, când eram foarte implicat în politica românească, vorbeam de o perioadă de 20-25 de ani, ca despre un timp în care România ar fi putut să ajungă la nivelul mediu al PIB-ului pe cap de locuitor din Uniunea Europeană. Din păcate, lucrurile au evoluat cum au evoluat, a intervenit şi această criză economică şi, în prezent, suntem la 50% PIB pe cap de locuitor al României, dar la paritatea puterii de cumpărare reprezintă doar 50% din cel mediu din Uniunea Europeană. Ce înseamnă că avem tot ce ne trebuie? Avem, în primul rând, o resursă umană care a demonstrat – din păcate, doar la nivel individual – că e capabilă de performanţe de top. Avem resurse naturale pe care nu le valorificăm. În perioada 2014-2020 avem 40 de miliarde de euro puse la dispoziţie de Uniunea Europeană. O sumă mare! Însă noi, dacă observaţi, nu discutăm decât despre absorbţia de fonduri europene, dar niciodată nu punem problema efectului acestor bani, rentabilităţii şi sustenabilităţii proiectelor materializate pe bani europeni. Noi încă nu ne-am pus problema eficienţei cu care folosim aceşti bani. Deocamdată lumea zice să absorbim cât mai mult, dar vreau să vă spun că avem probleme extrem de serioase: construim cei mai puţini kilometri de autostradă din Europa, însă cu cel mai mare consum de fonduri pe kilometru. Dacă reţin bine, am avut la un moment dat 3,7 miliarde de euro numai pentru resurse umane. 3,7 miliarde! Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că s-au făcut fel de fel de training-uri fără niciun fel de relevanţă pentru cerinţele pieţei. Când priveşti la nivelul Uniunii Europene, spui, măi frate, oamenii ăştia au posibilităţi, îi şi ajutăm, dar nu putem să ne punem în locul lor! Şi, până la urmă, ajungem de fiecare dată pe penultimul loc în Uniunea Europeană.
Să luăm, însă, şi un exemplu pozitiv: Dacia Piteşti. Când au venit francezii, cel care era directorul executiv al Dacia Piteşti la acea dată a scris un articol într-un ziar românesc, cu care eu începeam cursurile de competitivitate la Universitate. În fiecare an începeam cu acel articol. De ce? Pentru că titlul articolului era extrem de jignitor pentru români, dar aşa ne vedeau ei. El suna aşa: singurul avantaj pentru voi, românii, este că sunteţi forţă de muncă ieftină. După trei ani de zile de muncă în România, el a văzut că specialiştii noştri pot face, însă, mult mai multe lucruri decât simple piese şi asamblarea lor, că pot face şi design, şi proiectare, şi aşa mai departe. Într-o altă ordine de idei, acelaşi om care ne spunea că singurul nostru avantaj este forţa ieftină de muncă a început, brusc, să se războiască la vârful Renault ca să facă o bază de dezvoltare şi proiectare a grupului Renault, nu numai pentru Dacia. Dar aceasta este doar o insulă, o insulă de excelenţă! Deci, România, la ora actuală, este calată foarte mult pe a aduce anumite materiale, pe a le lucra aici şi a le trimite înapoi. Suntem, dacă vreţi, inclusiv cu Dacia Duster şi Logan, care sunt produse competitive şi se vând oriunde în Europa, aşadar, suntem, totuşi, în partea de jos a valorii adăugate. Inclusiv în IT-ul pe care îl facem. De fapt, nu facem decât să lucrăm la comandă anumite programe. Sigur, avem vârf, de pildă, Bitdefender, antivirusul nostru premiat… România, dacă vrea să progreseze şi dacă vrea ca, în decursul vieţii active a unei generaţii, să ajungă la standardul mediu de viaţă al Uniunii Europene, va trebui să pună în mişcare şi în valoare tot acest potenţial.
„Şansele vor exista când o generaţie va avea tăria să spună că lucrurile nu mai pot continua aşa!”
ProBrăila: – Dar agricultura? Cum percepeţi dinamica acestui sector?
Theodor Stolojan: Păi, să vorbim şi despre agricultură. Uniunea Europeană ne dă miliarde de euro pentru agricultură. Şi noi ce facem? Aceste miliarde de euro, pe lângă faptul că susţin ferme care sunt competitive, susţin şi cam un milion de gospodării care sunt, pur şi simplu, gospodării de subzistenţă. Cu alte cuvinte, gospodării care nu ajung să vândă pe piaţă decât ocazional. Noi le numim tot ferme, chiar dacă au un hectar sau două. Aceşti bani, de fapt, îi folosim ca pe un ajutor social. Bun, trebuie s-o facem şi p-asta, n-avem încotro! Dar iată un element care ne ţine pe loc. Foarte multe dintre aceste gospodării de subzistenţă sunt, de fapt, în posesia unor persoane în vârstă care sunt în pericol de a nu avea o continuitate. Iar în tandem cu această problemă, mai avem una: o forţă de muncă – aproximativ 3 milioane de locuitori – care lucrează în afara ţării, oameni maturi, în plină forţă. Eu am acest sentiment de amărăciune pentru că, pe de o parte, mă gândesc că România ar fi putut progresa mai mult, iar pe de altă parte, pentru că avem pungi, pungi uriaşe de sărăcie în România! Deşi România e la 50% din media Uniunii Europene în ceea ce priveşte PIB-ul pe cap de locuitor, noi avem aceste pungi de sărăcie. Când mă refer la pungi de sărăcie, la ce mă refer? Avem milioane de pensionari care au pensia sub 1.000 de lei pe lună şi fără nimic altceva, pensionari care au probleme de sănătate, fără bani de medicamente. E foarte complicat să trăieşti aşa în ziua de astăzi. Apoi, problema muncitorilor care au fost disponibilzaţi şi au în jur de 55 de ani, deci care nu sunt încă pensionaţi şi care îşi găsesc foarte greu de lucru. Aceşti oameni amărâţi, dacă am fi putut rezolva mai rapid problemele tranziţiei româneşti, poate ar fi avut şi ei o şansă mai mare. Şi avem o comparaţie: Japonia complet distrusă după Al Doilea Război Mondial. Sigur, ei au avut o şansă având şi ajutorul americanilor… Dar generaţia din Japonia care era tânără la acea vreme este generaţia care, pe parcursul vieţii ei active, a făcut din Japonia o mare putere industrială. Iar astăzi, fie că te duci în Franţa, fie că te duci în Anglia sau în orice colţ al Europei, vezi grupuri şi grupuri de japonezi în vârstă care se relaxează, se plimbă, adică îşi trăiesc abia acum tinereţea sacrificată pentru un proiect de reconstrucţie naţională. Întrebarea vitală este ce se întâmplă cu actuala generaţie tânără din România, cu viaţa ei activă. De pildă, tinerii de la Revoluţie şi-au căpătat libertatea. Foarte mulţi au plecat în străinătate, alţii lucrează aici, dar nu poţi să le spui că, în momentul în care ei vor ajunge la pensie, România se va afla la nivelul ţărilor dezvoltate. E foarte greu să faci această prognoză, să le spui celor care, în decembrie 1989, aveau nouăsprezece sau douăzeci de ani că atunci când se vor pensiona vor trăi într-o Românie cu un standard de viaţă schimbat total. În ritmul în care mergem noi, cred că ne va lua foarte mult… Şansele există, dar lucrurile trebuie să pornească, în primul rând, de la clasa politică. Dar, la fel de bine, pot pleca şi de la nivel popular, însă asta numai în momentul în care o generaţie va avea tăria să spună că lucrurile nu mai pot continua aşa!