Citesc în Daily Business despre enormul succes al Alba-Iuliei în absorbţia fondurilor europene şi concretizarea lor ca plus valoare în dezvoltare turistică. În 5 ani de zile, Alba-Iulia a reuşit să absoarbă fonduri nerambursabile de 5 ori mai mari decât bugetele anuale proprii, iar tot în aceşti 5 ani de zile Alba-Iulia s-a transformat într-o bijuterie. Primarul Alba-Iuliei este, de 17 ani!, Mircea Hava. Baron local şi el. Ca mulţi alţii. Certat şi el cu legea. Ca mulţi alţii. Dar baron local cu un background de investiţii cât de cât inteligente.
Citind despre Alba-Iulia, n-ai cum să nu-ţi muşti degetele de frustrare, gândindu-te la Brăila. Este pur şi simplu înnebunitor modul discrepant şi autodevorator din faşă în care evoluează administrativ acest oraş, victimă a unei veritabile tiranii a spoielii. Se discuta anul trecut despre posibilitatea depunerii unei candidaturi a Brăilei pentru capitală culturală europeană. Ideea primise chiar şi un brânci heirupist din partea ministrului de atunci al Culturii, Daniel Barbu. Reacţia primarului Simionescu? O mormăială somnoroasă într-o conferinţă de presă, un Mdea! stropşit printre dinţi. Apoi? Nimic, pa şi la gară! În tot acest timp, Primăria mai are puţin şi se va prăbuşi de câtă hârţogăraie doldora de planuri turistice zace pe rafturi sub tone de praf.
Simulacrul greţos de gospodărire al lui Simionescu, ca şi al lui Bunea Stancu, ne spune următoarea „povaţă”: Când începe să pută cadavrul, dă-l cu puţin parfum şi cu puţină pudră. E ceea ce vedeţi iţindu-se când şi când peste cadavrul Brăilei: câte o clădire de patrimoniu renovată după un lung tropăit lăudăros. Morala fabulei: în vremuri de penurie, puţinul dat cu ţârâita pare mult. Cum poţi gândi că, pentru a ţine în viaţă un oraş, e suficient să reabilitezi câteva obiective de patrimoniu? Cum poţi avea pretenţia ca, gândind asta şi acţionând în sensul ăsta, să fii numit un bun gospodar şi nu un escroc de cea mai joasă speţă?
Brăila îşi dezvăluie pe deplin nuditatea în timpul nopţii. Şi nu mă refer la şocul pustietăţii. Când se goleşte de oameni, nu estetica năruită a oraşului devine insuportabilă, ci interfaţa ei spaţială. Sunt oraşe a căror aranjare urbană nu cere un imperativ al efervescenţei cotidiene, cum ar fi, de pildă, oraşele puternic industrializate, unde senzaţia de „non-durată” nu pică pe un fond antitetic, ci din contră, se contopeşte chiar blând cu planul lor urban. Dar ăsta nu este şi cazul Brăilei. Spaţiile foarte deschise, bulevardele somptuoase, alinierea copacilor, meniul arhitectural, reţeaua străzilor pornind din zona sa centrală, trecerea de la zonă istorică la zonă periferică, portul, vadurile comerciale – toate acestea impun o necesitate frapantă, explozivă a vieţii pe străzi, şi ziua şi noaptea. Şi nu acest deşert halucinant în care doar gentrificarea (gentrificare = infiltrarea de persoane cu venituri mari în zonele centrale ale oraşelor) mai mişcă ceva. Practic, ca să nu mai observi această sete de viaţă a oraşului, trebuie să laşi totul să se acopere de boscheţi, de găuri în asfalt, de fisuri pe ziduri, de gunoaie. Ceea ce, de altfel, se şi întâmplă.
Oricum, bine că le-a picat din cer această pleaşcă de alibi, cea cu Prefectura, lui Stancu şi Simionescu! Să vedeţi de-acum încolo câte imbecilităţi administrative vor căptuşi cu acest conflict la nivel central.
Acestea fiind spuse, mai rămâne un scenariu: după stadiul de uzură al hrubelor otomane de sub centrul oraşului, într-o zi, într-o zi de pelagră pesedistă, am putea asista la un mare nor de praf ridicându-se deasupra unei spectaculoase înlănţuiri de clădiri în plină surpare. Dar nu-i nimic! Japonezii au reclădit din scrum Japonia după Al Doilea Război Mondial, făcând din ea o mare putere industrială. N-om fi noi japonezi, dar avem Concivia! În vecii vecilor, Amin, Concivia!