Staţiunea Lacu Sărat este, după Port, cel de-al doilea nucleu dur de estetică post-apocaliptică al Brăilei. Străzile seamănă cu nişte uliţe din Afganistan, clădirile părăginite îţi lasă impresia că un blestem vechi de secole planează indestructibil deasupra lor, spaţiile verzi sunt învăluite într-o sălbăticie atât de virginală, încât odată avântat în ele, ai toate şansele să descoperi fiinţe fabuloase, copilaşi cu cap de cal jucând mima într-o poieniţă sau – de ce nu? – chiar un balaur într-un copac atârnând cu capul somnoros până la pământ. Ca să nu mai vorbim despre plajă, despre aerul ei de hotar dintre lumea asta şi lumea-ailaltă. Deocamdată, rămâne, ca unic detaliu în care dospeşte viaţa, doar nămolul din lac. Plus un alibi: motivul pentru care autorităţile brăilene n-au vrut să investească vreun şfanţ în reabilitarea staţiunii era statutul ei juridic neclar. S-a rezolvat şi asta: ÎCCJ a dat câştig de cauză Brăilei, staţiunea e numai şi numai a municipalităţii brăilene.
Ei, acum să-l vedem pe Aurel Simionescu! Va face din… bici? Dacă ar fi să-i invocăm realizările administrative, evident, ne apucăm subit cu mâinile de cap, căci, brusc, evidenţa ne loveşte cu punctualitatea fulgerului: ca edil, Simionescu nu cunoaşte decât două „stări de lucruri”: 1) ori nu finalizează ceea ce începe; 2) ori ceea ce finalizează, finalizează prost. Acestea sunt singurele feluri paradigmatice în care Aurel Simionescu ştie să lucreze. Un permanent flirt cu inutilitatea. Dar să zicem, totuşi, că a venit momentul de graţie pentru acea staţiune. Aţi văzut cum arată PUZ-ul? E un proiect megaloman (mai degrabă de reclădire a Romei antice, decât de punere la punct a unui obiectiv turistic local) în faţa căruia n-ai cum să nu strâmbi sceptic din nas, căci pare tot o fantasmagorie heirupistă precum podul sau aeroportul. Asta pe lângă faptul că, dacă într-adevăr va vrea să materializeze tot ceea ce conţine Planul Urbanistic Zonal, probabil că îi vor mai trebui vreo trei sau patru mandate de primar lui Simionescu, dată fiind viteza mortului în vid cu care orice lucru, oricât de mic, devine realitate la Brăila.
Una peste alta, ia ghiciţi voi cine va fi cel mai câştigat din acest proiect? Corect! Paragina avansată a staţiunii vine, probrabil, ca o mană cerească pentru Concivia et Comp. ale lui Gheorghe Bunea Stancu. Multe dintre clădirile de-acolo vor trebui probabil dărâmate şi luate de la zero. Staţiunea are un potenţial de şantier etern, iar orice şantier etern, o ştim din enciclopedia corupţiei, e o conductă ideală pentru sifonat fonduri cu nemiluita. Desigur, asta dacă GBS mai apucă să guste din plin aerul libertăţii, că, la cum arată premoniţiile dinspre Constanţa, lacomul baronel de Brăila ar cam trebui de-acum încolo să se roage cu ardoare ca să primească doar tragerea pe linie moartă de la partid şi nu vreun clinchet de cătuşe.
Închizând această paranteză, de fapt, toată treaba asta cu grandioasa transformare a staţiunii Lacu sărat din mormânt în obiectiv turistic de interes naţional mi-e că nu va putea sparge reflexul vital al administraţiei pesediste la Brăila. Care-i ăla? PUZ-ul. Se deschid şantiere, se vânzolesc utilaje de colo-colo, se tropăie, se fac machete, PowerPoint-uri, devize, cad ştampile, munţi de acte, turme de experţi, şedinţe de îndată – iar cetăţeanul, izbit cu PUZ-ul în moalele capului, trebuie să se plimbe prin această narcoză cu convingerea că Brăila trăieşte şi se dezvoltă. Algebra lor e una simplă şi (după cum se vede) eficientă, vine din ABC-ul administrativ comunist: cât timp e epidemie de şantiere, dezastrul se pierde în decor.
Bieţii monştri!