S-au împlinit 28 de ani de la catastrofa nucleară petrecută la Cernobîl, una dintre cele mai mari tragedii ale sfârşitului istoriei blocului sovietic, moment de cotitură în politica energiei atomice la nivel mondial.
Care este la ora actuală situaţia acolo? Până în 2017, Ucraina intenţionează să finalizeze lucrările de asamblare a noului sarcofag, pornite în anul 2012, pentru acoperirea reactorului distrus în 1986. Noua structură, care va înlocui sarcofagul de beton fisurat, încropit în grabă după explozia reactorului 4, cântăreşte peste 200 de tone şi este montată de Novarka, o întreprindere comună a grupurilor franceze Vinci şi Bouygues, costul total al operaţiunilor fiind estimat la 1,5 miliarde de euro.
A 28-a comemorare a trecut aproape neobservată în presa internaţională.
Să ne petrecem o viaţă numărând pe degete
Principalele ţări contaminate în urma dezastrului au fost Ucraina, Rusia şi Belarus, pe vremea aceea ţări-breloc ale URSS. S-a dat o luptă acerbă pentru bilanţul victimelor în acei ani şi mult după, nu are rost să intrăm într-o epuizare a detaliilor. Deşi mii de persoane au fost trimise la faţa locului, într-o totală demenţă a iresponsabilităţii, fără niciun fel de protecţie, ca vițeii la tăiere, pentru a stinge incendiul şi a izola reactorul avariat, Comitetul Ştiinţific al Naţiunilor Unite privind efectele radiaţiilor nu recunoaşte decât moartea a 31 de operatori şi pompieri în legătură directă cu catastrofa. Organizaţia neguvernamentală Greenpeace e, însă, de altă părere, vorbind de cel puţin 10.000 de decese care ar putea fi imputate, lejer, contaminării radioactive.
Flashback: miezul reactorului a ars timp de zece zile şi zece nopţi, iar poluanţii rezultaţi, încărcaţi cu izotopi de plutoniu cu o medie de viaţă de 24.360 de ani, au plutit ca o imensă pasăre de pradă deasupra lumii, producând ploi toxice prin locuri îndepărtate, cum ar fi lacurile din Japonia.
Turism post-apocaliptic
Calamităţile vând bine, niciun dubiu, indiferent de capriciile micro sau macroeconomice ale pieţei. E o realitate atât de probată, încât orice argument nu ar face decât să-i jeneze spectaculozitatea economică. Peste ruinele claustrate istoric ale Cernobîlului s-au ridicat pilonii unui sistem de prelucrare a capitalului simbolic care alimentează consistent o varietate de domenii. Dacă nu ar fi atât de conotată ideologic, imaginea viermilor care se îmbulzesc pe un cadavru pentru a-şi extrage hrana ar fi o esenţializare nimerită a stării de fapt. O întreagă reţea de săgeţi comerciale porneşte din fosta centrală nucleară, vedeta incontestabilă din anii de colaps ai imperiuliui comunist, şi duce în două mari direcţii:
A) mass-media: o veritabilă industrie documentaristică, reactualizată excesiv anual, este polarizată în jurul temei apocalipsei radioactive de la Cernobîl;
B) cultură: studiile de antropologie şi sociologie culturală, având ca obiect Cernobîlul şi împrejurimile sale, curg pe bandă rulantă, mai multe romane distopice îl au ca decor al acţiunii (Wolves eat Dogs, de Martin Cruz Smith,sau Party Headquarters, de Georgy Tenev, primele care ne vin în minte), filme, nu mai pomenim, iar devoratorii de artă post-apocaliptică se închină ca unui zeu acestui habitat pustiu.
Revendicându-se ca esenţă a celor două, mai avem şi o a treia direcţie, cea mijlocie: turismul. Dar nu turismul de larg consum, ci un soi de turism extrem. Sau, după cum îl prezintă tipologizările actualizate, terror tourism, macabre tourism, post-industrial tourism ori dark tourism. Practicanţii acestui tip de turism sunt cu sutele şi au făcut din zona de neagră amintire a Cernobîlului una dintre destinaţiile sacre, linia de sfârşit a unui pelerinaj anual. Coboară din autobuze şi, echipaţi cu măşti de oxigen şi detectoare de radiaţii, încep să se răspândească fantomatic. Dar nu sunt lăsaţi de capul lor, sistemul este bine pus la punct, supravegherea e strictă: nu se mănâncă, nu se bea, nu se fumează în aer liber, nu se păşeşte în afara drumului trasat şi nu se atinge vegetaţia, iar bagajul nu trebuie sub nicio formă să ia contact cu solul. Mai întâi se trece prin „Zona de Alienare”, locul de instructaj, situat la 30 de kilometri distanţă de nucleul centralei. Abia apoi, peste 20 de kilometri, în aria de 10 kilometri de jur împrejurul macabrului obiectiv, începe aventura contemplativă, vibraţia tarkovskiană, când se intră în oraşul sovietic abandonat Pripyat, hot spot-ul urban contaminat, un infinit de clădiri părăginite, adăpostind cândva 50.000 de suflete, pe care explozia de vegetaţie sălbatică crescută prin fisuri, mormanele de moloz şi carnagiul ruginii îl proiectează în atmosfera tablourilor lui Zdzislaw Beksinski. Cărţi îmbâcsite, canaturi roase de carii, geamuri sparte, tavane crăpate, pereţi scorojiţi, camere prin care zburătăcesc păsări, un bazin enorm de înot năpădit de licheni, coridoare cu scaune răsturnate şi covoare din bucăţi de flisă, suporturi de neoane atârnând în gol în săli spaţioase, fire electrice ieşind din ziduri, zeci, sute de măşti de gaze aruncate pe jos, paturi cu saltelele sfâşiate – câteva dintre elementele unei fresce istorice căreia Andrei Tarkovsky i-a preconizat până în cele mai mici detalii cosmogonicul declin.
Călăuza
Această atracţie turistică nu este un fenomen de dată recentă. Ea dăinuie de la prăbuşirea blocului sovietic încoace, ca organism cultural solid, propagându-şi în prezent popularitatea prin aşa-numitul ruin porn, copilul post-postmodern de (zic unii) critică socială rezultat din prăbuşirea industriei tradiţionale şi ascensiunea industriei creative, al cărui părinte scornitor este fotograful James Griffioen. Însă Agata Pyzik, autoarea blogului Nuits Sans Nuit et Quelque Jours Sans Jours, o fină cunoscătoare a trendurilor socio-artistice din lumea postcomunistă, pune la baza acestui magnetism „Călăuza” (1979) lui Andrei Tarkovsky, considerat de mulţi a reprezenta, prin excelenţă, viziunea profetică dezastrului de la Cernobîl.
Desigur – ne explică Pyzik –, rădăcinile coboară mult mai adânc, până în epoca romantică, când proaspăt redescoperitele ruine ale romanilor şi grecilor trezeau frenezie în rândul amatorilor de ascunzişuri crepusculare.
Zona de excludere de la Cernobîl, adică locul reactorului 4, a fost deschisă pentru turişti abia în 2011, supusă, însă, unei paze înarmate până în dinţi.
Micii comercianţi de şepci şi tricouri cu Cernobîl sunt şi ei, bineînţeles, nelipsiţi.
Cadavrul mai produce încă bani, mulţi, puţini, cum or fi ei.
Flora şi fauna
Potrivit oamenilor de ştiinţă, Cernobîlul nu va fi prielnic locuitului pentru cel puţin 20.000 de ani. În absenţa oamenilor, plantele, animalele şi insectele şi-au reluat în stăpânire teritoriul nativ.
Într-un studiu publicat zilele trecute în The New York Times, dr. Timothy Mousseau, un biolog al Universităţii din Carolina de Sud, a prezentat opiniei publice o amplă cercetare privind impactul radiaţiilor cronice asupra florei şi faunei din Ucraina. Studiul este produsul a aproape 15 ani de cercetări în “Zona de Alienare” a Cernobîlului, timp în care Mousseau a măsurat nivelul de populare al diverselor specii, schimbările survenite în durata de creştere a copacilor şi frecvenţa tumorilor şi anomaliilor în rândul vieţuitoarelor, de la păsări şi până la gândaci. Dacă în materialele publicate în ultimii ani, observaţiile lui Mousseau şi a echipei sale de cercetători raportau o frecenţă ridicată a malformaţiilor păsărilor din Cernobîl comparativ cu celelalte regiuni ale Ucrainei, concluziile lor recente indică, însă, ceva nou. Conform revistei Ecologia Funcţională, anumite specii de păsări par a se fi adaptat mediului radioactiv. În ce mod? Prin producerea unui nivel mai ridicat de antioxidanţi protectori, cu leziuni corespunzătoare, dar mai puţin genetice. Dr. Timothy Mousseau a declarat că, pentru aceste specii, expunerea cronică la radiaţii pare a fi un fel “selecţie nenaturală”, însă care generează, totuşi, o schimare evolutivă, chiar dacă una teribil de obscură, greu de atestat ca adevăr ştiinţific clar. Rezultatele cercetărilor mai sugerează, de asemenea, că, în unele cazuri, gradul de radiaţie ar putea avea un efect invers, în sensul că păsările din zonele cu expunere la radiaţii mari ar putea prezenta, în viitor, o şi mai mare forţă de adaptare şi, astfel, un număr şi mai mic de daune genetice, spre deosebire de speciile din zonele slab radiate.