De-a lungul timpului s-au purtat multe polemici în jurul următoarei dileme: care este cea mai năbădăioasă perioadă din viaţa unui scriitor, timpul vieţii sau posteritatea? Una dintre cele mai radicale viziuni a venit din partea scriitorului italian Italo Calvino, la vârsta de 19 ani. Într-o scrisoare, Calvino exclama: „Posteritatea e stupidă!” Desigur, Calvino afirma o perspectivă ultimativă pe fondul unui raţionament strict emoţional, de explozie momentană. Desigur, e imposibil şi stupid să oferi un răspuns exhaustiv întrebării privind timpul vieţii şi posteritatea, pentru că în ambele cazuri avem de-a face cu unicităţi ireductibile. Şi cum nu există certitudini legate de caracterul năbădăios al posterităţii, există în schimb iminenţe dintre cele mai diverse privind infinitul posibilităţilor de a stâlci ceva legat de memoria unui scriitor.
Aseară, unul dintre cei mai semnificativi romancieri ai secolului XX, scriitorul columbian Gabriel Garcia Márquez, laureatul Premiului Nobel pentru literatură pe 1982, a murit. Posteritatea s-a declanşat şi deja, astăzi, m-am izbit de un prim ecou tectonic al ei în Brăila. Întâmplarea face ca, pe lângă jurnalism, să mă ocup şi cu literatura.
Locul acţiunii: Poşta, oficiul 6 din Bariera Călăraşilor.
N-o fi Poşta Macondo-ul lui Márquez, dar are şi ea, totuşi, un coeficient de realism magic aparte.
Motivul prezenţei mele acolo: expedierea unor exemplare din romanul meu la diverse reviste.
Eram prins în vortexul unei polemici fulgerătoare pe seama poziţionării corecte a timbrului pe faţa plicului.
Protagonistele: trei bătrânele.
Prima bătrână, către mine, cocoşată dilematic deasupra plicului, avea probleme cu vederea: „Cum se pune timbrul? Cu 1 leu în sus sau în jos?”
Eu: „Cu 1 leu în jos, eu aşa-l lipesc…”
A doua bătrână, stând la masă, cu vocea stinsă, cu o mână prăbuşită leneş pe baston, către prima bătrână, studiind-o cu mândrie ştiinţifică: „Pe vremea mea se punea cu 1 leu în jos, dar s-au schimbat multe de-atunci…”
Prima bătrână clipeşte confuză către mine, eu las capul în pământ, la fel de dezorientat ca şi ea.
A treia bătrână, scotocind panicată într-o sacoşă de plastic, intervine violent: „Mă, băiete, nu! Timbrul se pune întotdeauna pe stânga! Nu v-au învăţat nimic util la şcoală?”
Dar, brusc, totul s-a dizolvat ca o nălucire şi o singură voce a mai rămas în încăpere, undeva în spate, dincolo de umerii mei, probabil în zona ghişeului, zicându-i răguşită unei alte voci: „Ionică, ai văzut că a murit şi unguru’ ăla care a scris <<Un veac de stat singur>>?”
Şi totuşi, până la urmă, hai, treacă, nu-i nimic rău în asta. Stâlciţi-i naţionalitatea, stâlciţi-i numele cărţilor, dar măcar citiţi-l!
În 1970, David Gallagher scria într-o cronică din The Guardian despre “Un veac de singurătate”: “<<Un veac de singurătate>> demonstrează că punctul până unde poate merge distincţia fragilă dintre realitate şi fantezie depinde de contextul şi de ipotezele de timp şi spaţiu”.
Quod Erat Demonstrandum!