
Pe 24 ianuarie 2012, în Grecia, în apropiere de Pireu, un bărbat de 76 de ani, cu ochelari şi chelie, încerca să traverseze pe partea cealaltă a unei şosele aglomerate.
Maşinile veneau cu viteză din toate direcţiile.
Dintr-odată, pentru bărbat, partea cealaltă a şoselii a început să devină, lent, lumea cealaltă.
O motocicletă, condusă de un poliţist, l-a izbit în plin.
Peste câteva ore, bărbatul avea să moară într-un pat de spital, la secţia de terapie intensivă.
24 inuarie 2012 a însemnat în istoria cinematografiei mondiale pierderea unuia dintre cei mai profunzi şi vizionari regizori de la Andrei Tarkovsky încoace.
Bărbatul lovit de motocicletă se numea Theo Angelopoulos, regizorul care a făcut din tema dezrădăcinării o nuditate insuportabilă a istoriei.
Prin moartea sa, Angelopoulos a lăsat cinematografiei o operă colosală şi, în plus de asta, ceva Brăilei…
Aproximativ 2 minute de faimă. Faimă de categoria grea.
În capodopera din 1995 a regizorului grec, Privirea lui Ulise, avându-i în rolurile principale pe Harvey Keitel, Maia Morgenstern şi pe unul dintre actorii de-o viaţă ai lui Ingmar Bergman, Erland Josephson, Brăila apare într-o scenă de circa 2 minute.
Angelopoulos foloseşte Brăila ca poartă spre trecut, în perioada ocupaţiei sovietice, proiectând, într-o noapte a ultimei reuniuni, soarta unei familii înstărite de greci care cade victimă deposedării comuniste. Scena a fost filmată în 1994 pe vadul Împăratul Traian, în faţa clădirii impunătoare a flotei „Mihail Kogălniceanu”. Surprinsă pe peliculă, zona emană o tensiune tulburătoare. Executată impecabil, scena debutează cu camioanele de armată ale sovieticilor urcând vadul dinspre port înspre centrul oraşului, în timp ce din toate părţile răsună, cântată în cor milităresc, melodia „Katyusha”.
Se spune că aceasta este una dintre scenele puternic autobiografice ale filmului, însă nu se cunoaşte sigur dacă în arborele genealogic al familiei Angelopoulos există vreun element de rudenie corelat cu Brăila.
(Nota Bene: Titlul scenei de mai jos, cea filmată în Brăila, este eronat!)
A doua înmormântare a lui Lenin
https://www.youtube.com/watch?v=QB7RUwZuDZc
Creat într-un stil vizual năucitor, Privirea lui Ulise spune, într-o proiecţie metacinematografică bogată în sensuri parabolice, povestea unui regizor grec aflat în exil peste Ocean, plecat în căutarea epopeică a primelor trei role din filmul Viaţa casnică la aromâncele din Pind, realizat de Fraţii Manakis, pionerii artei fotografice în Balcani. Periplul investigativ îl poartă pe “A.” (Harvey Keitel) printre ruinele postcomuniste ale unei lumi căreia nicio abstracţiune nu pare a-i mai da şansa reabilitării: civilizaţia balcanică, pe care ochiul lui Theo Angelopoulos o surprinde într-o istovire istorică abundentă în presimţiri întunecate.
Însă Angelopoulos nu a zăbovit doar asupra Brăilei. Alte două oraşe din România mai apar în filmul regizorului grec: Bucureştiul (Gara de Nord) şi Constanţa (Portul). Dar scena cea mai bântuitoare a filmului, considerată de mulţi cineaşti drept una dintre scenele capitale ale istoriei cinematografiei din toate timpurile, se petrece pe Dunăre, de la Sulina către Tulcea. Aşezată ca într-un sicriu, cu capul la pupa, iar picioarele la provă, statuia dezmembrată a lui Lenin pluteşte pe un transportator fluvial între malurile Dunării, trimiţând spectatorul cu gândul la mitologicul râu Styx. Statuia a fost creată de scenograful Ştefan Antonescu.
“Trebuia să arătăm impactul lui Lenin asupra populaţiei”
În 2005, The Angelopoulos a fost prezent la Bucureşti pentru a celebra 10 ani de la filmările din România, ocazie cu care a dezvăluit presei câteva întâmplări de la filmare. Legat de scena marşului funebru pe Dunăre, Angelopoulos a explicat următoarele, citat de ziarul România Liberă:
Pentru ca această secvenţă să fie foarte puternică, trebuia să arătăm impactul lui Lenin asupra populaţiei. Şi atunci, oamenii din echipa noastră, în frunte cu unul dintre asistenţii mei români de regie, Mircea îl chema (Mircea Manole – n.r.), au bătut pe la uşile celor care locuiau în casele şi blocurile de pe malul Dunării. S-a adunat lumea ca la urs. Mii de oameni s-au înghesuit pe mal, în timp ce alţii priveau de la ferestre sau balcoane. Unii nu au priceput că e vorba doar de un film şi au crezut că îl aducem înapoi pe Lenin, să-l punem la loc. Nu ştiu ce au gândit, poate că se reinstaurează comunismul sau cam aşa ceva. Oricum, emoţia oamenilor a fost absolut autentică. Unii au izbucnit în plâns, în timp ce alţii au căzut în genunchi, cu faţa la pământ, şi au început să-şi facă cruce. Este una dintre cele mai puternice scene din film şi una dintre favoritele mele.
Una dintre scenele magistrale care, din motive de spaţiu, nu a intrat la montaj este următoarea: în stomacul lui Lenin se ascunseseră mai multe familii de romi de toate vârstele, încercând să fugă ilegal în Occident.
Theo Angelopoulos, în 2005, despre Privirea lui Ulise, celor prezenţi la conferinţa de presă:
Secolul a început cu Sarajevo şi s-a încheiat cu Sarajevo. Ce lecţie am învăţat de la primul la al doilea Sarajevo? Întrebarea mea este dacă învăţăm din istorie. Învăţăm ceva din sângele vărsat? Învăţăm oare ceva din toate lucrurile care s-au întâmplat? În ce măsură putem spune că avansăm? Că progresăm?… Dar <<Privirea lui Ulise>> este şi altceva. Este povestea privirii. Întrebarea mea este dacă văd. Văd clar? Pot încă să văd? După toate aceste lucruri care s-au întâmplat, după atât de multe imagini care s-au suprapus astfel încât şi-au pierdut originea şi claritatea, pot încă să văd?
P.S.: O galerie de fotografii făcute în 1995 de Josef Koudelka pe platourile de filmare din România: Theo Angelopoulos – „Privirea lui Ulise”.