În ediţia online de astăzi a ziarului nostru am publicat un articol extras dintr-o gazetă brăileană de la 1915, Bomba se numeşte, în care ziariştii de atunci vorbeau despre lentoarea autorităţilor şi îndărătnicia oamenilor atunci când e nevoie de făcut ceva concret pentru a fi evitate catastrofele diluviilor. Situaţia de acum aproape 100 de ani o reîntâlnim obsesiv şi astăzi, aproape de fiecare dată arătându-ne neputincioşi în faţa ploilor ahundente şi a revărsărilor de ape. La categoria neputincioşi intrăm, bineînţeles, cu toţii: civili şi autorităţi.
Să fim lucizi, există situaţii când în faţa mâniei divine nu se pot opune nici… nemţii. Inundaţii există peste tot în Europa şi nu o dată ţări care dispun de un sistem foarte bine gândit de apărare în situaţii excepţionale se arată a fi neputincioase. Asta în condiţii de potop. Problema noastră e că ne arătăm neputinţa şi în condiţii în care catastrofele ar putea fi evitate. Cu investiţii majore din partea statului în zonele expuse şi cu atitudine civică şi responsabilă din partea populaţiei, nu ar mai avea loc dezastre aproape anual sau, dacă acestea se întâmplă totuşi, ar putea fi gestionate mult mai bine.
Aşadar, de ce nu merge treaba? O să vă povestesc o întâmplare adevărată, care a avut loc în vremea inundaţiilor din 2006, din Bucovina. Atunci ieşirea râului Suceava a făcut prăpăd în zona comunelor Vicovu de Sus, Marginea, Arbore. La faţa locului au venit, ca şi acum de altfel, miniştri, fruntaşii Consiliului Judeţean, televiziunile, fotografii etc. S-a luat la cunoştinţă şi oamenii au primit din partea autorităţilor promisiunea fermă că vor fi ajutaţi cât mai curând. Printre alte lucruri care necesitau o rezolvare în regim de urgenţă era şi acela al reconstrucţiei unui pod spulberat de puhoaie care lega un sătuc de comuna Marginea. Ţăranii de acolo erau practic izolaţi. A trecut o lună, o lună şi jumătate, apele s-au domolit, satul a rămas tot izolat şi ajutorul Consiliului Judeţean nu a mai venit. Bucovinenii sunt şi răbdători şi gospodari. Au aşteptat molcomi aproape două luni şi apoi s-au apucat singuri de treabă. S-au dus în pădure, au tăiat copaci, şi-au făcut bârne solide, o schiţă precisă a unui pod şi în câteva zile construcţia era gata. Au trecut pe pod cu tractorul, cu căruţa, cu remorca. Bun, podul ţine, lucru făcut temeinic! Au aflat însă cei de la Consiliul Judeţean. Experţii. Au trimis o echipă şi membrii ei au concluzionat că nu e bine ce s-a făcut, pentru că nu există… autorizaţie de construcţie. Podul trebuie deci dărâmat. Ce au făcut ţăranii? Au pus mâna pe nişte bâte şi i-au luat la fugă pe experţi.
Concluzia: când vor ei, nu vrem noi şi aşteptăm la cârciumă să ne scoată din apă pompierii. Şi când vrem noi, nu mai vor ei, pentru că nu sunt fonduri, e nevoie de autorizaţie, nu sunt îndeplinite formalităţile şi aşa mai departe. De la 1915 şi până azi.