Şi eu, şi alţii trecem de nu ştiu câte ori pe zi în Brăila pe lângă o statuie aflată în centrul oraşului, care pare că reprezintă mai mult un băiat decât o femeie erou-ofiţer cu sabia întinsă, pregătită să lupte. O statuie lipsită de viaţă şi depersonalizată de adevărata şi principala identitate: cea a unei fete pline de idealism, dragoste şi curaj, care, în contextul unei epoci fierbinţi, a avut un destin aparte.
Numele Ecaterinei Teodoroiu nu spune mare lucru tinerei generaţii şcolarizate pe computer. Pentru cei care au avut parte de învăţământ înainte de 1989, ”eroina de la Jiu” era una din figurile privilegiate, des invocate în cărţile de istorie. Cum egalitatea între sexe era propăvăduită ca şi peştele oceanic de regimul comunist, şi în trecutul glorios al poporului nostru trebuia să existe măcar un personaj feminin, de excepţie, care să reabiliteze sexul slab în condiţii dure de luptă, vitejie şi supravieţuire. Aşa că, practici din fire, comuniştii, care fabricau încontinuu eroi, au preluat-o de-a gata (ca şi pe Ana Ipătescu, eroină veritabilă a Revoluţiei Paşoptiste) din interbelic şi au folosit-o cât au vrut.
În anul 1916, Ecaterina Teodoroiu ia mantaua şi arma ultimului frate ucis pe front de către germani şi se duce să-l răzbune. După ce, în prealabil, în copilărie, creşte cu tot felul de poveşti despre libertate şi haiduci, spuse de către unul din bunici, poveşti care-i întreţin spiritul de aventură. Ecaterina Teodoroiu a fost antrenată, probabil, şi de un sentiment naţional, firesc într-un astfel de moment istoric, dar drama ei porneşte de la uciderea celor doi fraţi pe front, într-o perioadă foarte scurtă. Se înscrie iniţial ca infirmieră voluntară. Abia apoi, când se înrolează ca soldat, începe să se facă remarcată. Încă din timpul vieţii, Cătălina Toderoiu, cum se numea ea, de fapt, rănită, luată prizonieră de germani, reuşind să evadeze şi rănită pentru a doua oară spre sfîrşitul anului 1916, este decorată de Regele Ferdinand, prin ordin regal, pentru curaj. Ecaterina are onoarea de a o întâlni cu această ocazie pe Regina Maria.
Comuniştii nu au cultivat de la bun început imaginea Ecaterinei Teodoroiu. Abia începând cu anii 60, Ecaterina începe să fie folosită de propaganda comunistă.
Ecaterina Teodoroiu este eroina unei poveşti de viaţă neobişnuite pentru acele vremuri. O poveste despre o fată sensibilă şi curajoasă, cu o educaţie tradiţională şi o poveste despre felul cum ea a încălcat canonul. Curajul şi sacrificiul în condiţii de violenţă, în aproape toate timpurile, a aparţinut bărbaţilor. În România acelor ani, gestul Ecaterinei Teodoroiu apărea cel puţin ca unul uimitor şi extravagant. Schimbarea statutului din infirmieră în luptător îi decide soarta rapid – moare la vârsta de 23 de ani, după ce i s-au recunoscut deja meritele – şi îi asigură posteritatea de femeie-luptător. Ea ajunge prima femeie-ofiţer din Armata Română. Întâmplarea a făcut ca, pe lângă determinare şi curaj, Ecaterina să aibă şi reale calităţi de conducător.
Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Dincolo de faptul că armata s-a profesionalizat şi acum include şi femei în posturi importante, femeile se manifestă activ pe fronturile războaielor moderne. Piaţa Taşkent, EuroMaidanul au drept protagonişti şi (din păcate) eroi şi femei, şi bărbaţi, deopotrivă. La noi, Revoluţia din 1989 a adus femeile alături de bărbaţi în arena contemporană a luptei pentru drepturi şi libertăţi.
Deci, o fată sensibilă şi curajoasă moare violent la vârsta de 23 de ani, având experienţa unei suferinţe personale şi visând la o lume ideală. Ajunge în cărţile de istorie. Ajunge femeia-erou a neamului românesc. Ajunge femeia cu puşca obsedată de duşmanii pe care vrea să-i ucidă cu orice preţ. Confiscarea unei poveşti de viaţă şi prelucrarea sterilă într-un mit, (care, mie, îmi provoca indigestie în perioada şcolii!) uzează moral şi aruncă în desuetitudine profilul oricărui personaj istoric autentic. Şi totuşi, indiferent de regimul care a ”cântat-o”, Ecaterina Teodoroiu rămâne o eroină adevărată. În materie de femei curajoase nu stăm foarte prost! Dacă pronunţăm numai numele Reginei Maria, Anei Ipătescu, Elisabetei Rizea sau pe cel al Aristinei Pop-Săileanu,de exemplu, cu siguranţă, este de ajuns.