De unde vine lingura?
Unde se duce lingura?
Să nu-mi spuneți „la gură”, pentru că nu vă mai povestesc nimic despre lingura de lemn… și-i păcat!
Deseori ne surprindem spunând (firește, cei care suntem oleacă mai vechi pe fața pământului) prietenilor sau familiei că ne e dor să mâncăm cu linguri de lemn şi străchini de lut, aşa cum o făceam odată, pe vremea când trăiau bunicii noştri.
Cunoscătorii, gurmanzii și pasionații apreciază cât de gustoasă era mâncarea, chiar dacă, astăzi, tributari modernismului, cei mai mulţi au tendinţa de a califica ustensilele de luat masa, de odinioară, ca fiind rustice, ieşite din timp.
Lingura de lemn este obiectul cel mai prozaic și mai discret, care ne însoțește în viață și dincolo de ea. Dacă ar vorbi, ar fi în stare să istorisească, așa cum noi pălăvrăgim la prânz ori la cină, cele mai banale și mai extraordinare povești pe care le-a auzit din gura noastră.
Însă ea este mai mult decât un simplu tacâm pentru ciorbă. Dincolo de rostul ei utilitar sau ritualic, lingura de lemn este simbolul începuturilor, al rădăcinilor.
Toți am început de la lingura de lemn
Este un laitmotiv pe care adulții îl invocă ori de câte ori novicii sunt pe cale de a-și întemeia o familie. Este fundamentul fiecărui început de drum, căci așa debutează orice căsnicie, de la strachină și lingură de lemn. Firește, în prezentul cotidian, o asemenea logică ar părea un eufemism, dar nu rațiunile de ordin sociologic sunt importante aici, ci nuanțele care țin de istoria culturii și de spiritualitatea noastră. Pentru că lingura de lemn are aceeaşi istorie și devenire ca și cea a civilizației umane: a traversat secole zbuciumate, a cunoscut sărăcia și bogăția, însă rostul ei a rămas neschimbat. Aproape că ești tentat să crezi că simbolizează o componentă demiurgică, cunoscând, precum Domnul, și binele, și răul!
Obiect banal, comun și atât de lipsit de importanță, încât uneori nici nu-l vedem şi nu realizăm că există, lingura de lemn își are rolul ei indispensabil și sacru în lumea noastră.
La vremea moșilor de vară sau de iarnă, la pomenirile de peste an, lingura de lemn își revendică locul privilegiat. Atunci o vedem şi ne aducem aminte că există, când o rostuim peste vase de lut, frumoasă, cioplită-n lemn de tei, cu tradiționala floare imprimată cu verde şi roşu pe coadă, pentru a purta gândurile și amintirile nostre către cei de dincolo. Astfel, numai în compania străchinilor, a ulcelelor de moși și a lumânărilor aprinse realizăm cât de evidentă, de vie este această lingură neînsemnată.
Istoria sa este uriașă și copleșitoare. Nu există civilizație care să nu-și fi împletit destinul cu umila lingura de lemn. Pe neașteptate, banalul obiect pentru mâncat ciorba de burtă sau de perișoare nu mai este un anonim în existența noastră, ci, dintr-o dată, un adevărat patrimoniu viu, care ne ține legați de istorie, de trecut, de strămoşi.
Etnografii au prezentat câteva dintre trăsăturile simbolice ale lingurii de lemn, un obiect casnic ce astăzi este folosit mecanic fără a-i mai cunoaşte puterea magică.
„Lingura de lemn reprezintă, ea însăşi, un univers în sine: găvanul (scobitura lingurii) are forma unei jumătăţi de ou, oul primordial despicat şi din care se desfăşoară întreg universul; de aceea, pentru ca universul casei să fie «întreg» şi în continuă desfăşurare, se dăruiesc în semn de noroc linguri duble şi, întotdeauna, în blidar există un număr de linguri cu soţ”
„De la lingură încep toate!“ – Este foarte importantă şi esenţa de lemn din care este făcută lingura. În Moldova, acestea se făceau din „lemn de răchită, de plop, de tei, de paltin, de prun ori de tisă”.
„În privinţa dimensiunilor (cu tot cu găvan), lungimea variază între 18 şi 24 de centimetri, iar a linguroaielor între 50 şi 100 de cm”
Pe vremuri, gospodarii aveau câte două rânduri de „blide şi uneltele de făcut bucatele”, cele folosite în post şi cele pentru mâncarea de frupt, iar acolo unde exista un singur rând, obiectele erau curăţate la intrarea în post.
„Lingura nu putea fi înstrăinată decât în anumite condiţii speciale” – în riturile magice de provocare a ploii, aici fiind la mare căutare lingurile femeilor însărcinate sau lingurile din familiile unde era mare înţelegere, acestea fiind apoi aruncate în fântâni.
În ritualul servirii mesei, lingura se punea, de regulă, cu golul în sus (semn al invitaţiei la masă); după ce se termina masa, se punea pe dos, acesta fiind un semn exterior al săturării.
Era interzisă lăsarea lingurii rezemată de strachină, altfel respectivul om nu se mai sătura niciodată, iar noaptea lingura nu trebuia niciodată să stea în oală, căci stăpânul ei nu va mai dormi.
Nu se mânca niciodată cu mai multe linguri, riscul fiind să ai mai multe neveste sau să-ţi creasacă «bărdanul», adică burta…
Vechi și nou, prezență perenă și discretă în viața noastră, lingura de lemn a fost și va rămâne același obiect aproape demiurgic, care face și desface, de care ne aducem mereu aminte cu drag, ca simbol al începutului, magie indescriptibilă a vremurilor de odinioară.