O ştire cu forţă de seism a făcut înconjurul patriei şi a tulburat întreaga suflare fotbalistică şi nu numai: actualul ministru de Interne al ţării ţine cu Steaua, nu cu Dinamo. Se poate ierta aşa ceva? Orice se iartă… „Am şi eu un defect, ţin cu Steaua”, a declarat recent ministrul de Interne, Gabriel Oprea, fost general în Armata Română şi „dinamovist” de conjunctură politică la ministerul amintit mai sus. Ce să spunem, e bine că domnul ministru are un singur defect şi e şi mai bine că declaraţia lui îi poate provoca pe steliştii din generaţia dumnealui (sau un pic mai tineri) la o meditaţie profundă pe marginea interogaţiei: oare (mai) ţin(em) cu Steaua?
Primul impuls al unui stelist ar fi acela de a răspunde abrupt: DA! Argumente? Păi tocmai ce a luat al 25-lea titlu din istoria clubului, defilând pur şi simplu prin campionat, e cea mai iubită echipă din România, având câteva milioane de suporteri în ţară şi în afara ei, se califică mereu în grupele Ligii Campionilor, tatăl meu e stelist, eu ce aş putea fi? Etc.
În ceea ce mă priveşte, eu merg pe formula de apoftegmă lansată în urmă cu câţiva ani de un star al muzicii disco româneşti, care în refrenul stupid al cântecului spunea aşa: „TE IUBESC, DAR NU PE TINE…”
Mi-e dragă Steaua copilăriei când, chiar dacă în competiţia internă se mai impunea şi cu ajutorul regimului comunist, în afară nu sărbătorea o banală calificare în Liga Campionilor şi dădea de pământ cu mai toate forţele fotbalistice europene din anii ’80. Asta până când a nimerit peste A.C. Milan, într-o finală… Sunt ataşat de Steaua unei nopţi de mai, când Duckadam făcea un record neegalat până astăzi de nici un portar al lumii. E fascinantă Steaua boemă ai cărui jucători cucereau Europa şi primeau recompensă de la Ceauşescu câte un ARO recondiţionat şi câte un aparat video. E plăcută la vedere Steaua de odinioară, cu jucători supli, tehnici şi vitezişti, nu cea cu gladiatori împănaţi de muşchi femurali umflaţi cu steroizi şi care aleargă în străinătate după contracte astronomice. Deşi aceştia câştigă onorabil şi acasă, suficient cât să-şi acopere necesarul neamului până la a treia spiţă.
Astăzi, Steaua este, la o scară mai mică, ceea ce a devenit fotbalul de pretutindeni: o industrie slută în care se vând sclavi de lux pe milioane şi zeci de milioane de euro şi care a ucis poezia unui sport care, altădată, era chiar frumos.
În concluzie… te iubesc, dar nu pe tine!