”La 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, peste 44.000 de oameni au fost deportați în Bărăgan, unde au fost lăsați sub cerul liber, obligați să ia viața de la capăt. Felul cum, cei mai mulți, au reușit să supraviețuiască acestui lagăr îngrozitor este descris în jurnalul Elenei Spijavca” – Romulus Rusan, pe coperta a IV-a a cărții ”Munci și zile în Bărăgan”.
Incursiune jurnalieră într-un veritabil exil existențial, cartea ”Munci și zile în Bărăgan” reprezintă un jurnal al foamei și al disperării simple suportate cu demnitate. Totodată, poate fi considerat și ”foaia de socoteli” a unui om aflat într-o luptă pe viață și pe moarte pentru supraviețuire în istoria unui regim anihilator.
Chiar dacă nu a reprezentat inițial altceva decât un caiet de însemnări zilnice și un mod neconștientizat în totalitate de a lupta cu mizeria și frica, acest jurnal ajunge să constituie, după o jumătate de secol de la scrierea lui, una dintre mărturiile sfâșietoare despre ceea ce a însemnat îngrozitoarea noapte a deportărilor în Bărăgan, cunoscută și sub denumirea de ”Rusaliile negre”.
Deportările în Bărăgan reprezintă pentru unii doar un detaliu istoric printre alte mii de detalii istorice. Ce se află în spatele acestui detaliu? Noaptea de 18 iunie 1951, când peste 44.000 de oameni au fost ridicați din casele lor din Banat și Mehedinți și trimiși în necunoscut. Înfierați ca fiind ”dușmani de clasă” ai regimului comunist, aceștia au fost urcați în vagoane de marfă și, după două săptămâni de rătăcit în incertitudine și disperare, au fost abandonați în voia soartei, în plin câmp, în diferite zone ale câmpiei Bărăganului. În noua ”Siberie” românească, cu toții au trebuit să ia viața de la zero. Pentru autoritățile comuniste, dornice să reproducă ceva măcar la scară mică din experimentul sovietic, Bărăganul, spre surprinderea lor, s-a dovedit a fi de-a dreptul nesatisfăcător ca mod rapid de extincție. „O zi extrem de grea. Eu cel puțin nu mai puteam merge, căci în special mă dureau picioarele, Liusic la fel. Mereu așteptăm bani, pachete și scrisori care nicidecum nu vin, suntem aproape disperați. De azi se face muncă voluntară – obligatorie… Azi am făcut 106 chirpici”, scria pe data de 4 septembrie Elena Spijavca, la trei luni de la data sosirii în Bărăgan. Sau altă însemnare a ei, din data de 10 noiembrie: ”Însurățeii Noi. N-aș dori nici dușmanilor mei – pe care nu știu să-i am – viața pe care o ducem noi! N-avem sobă nicicum în casă, adică nici plită, scaune de asemenea n-avem, coșul este căzut din cauza ploilor cu vânt !”
Și totuși, dincolo de amărăciune și revoltă, Elena Spijavca și-a asumat viața așa cum a venit, cu evenimentele ei mici, alături de familia pe care a iubit-o.
Un aspect de destin nenorocit al familiei Spijavca l-a reprezentat și faptul că erau de origine basarabeană. Să explicăm: nu cu mult timp înaintea deportării în Bărăgan, familia Spijavca mai experimentase încă o dată pribegia și ”vina de a fi basarabean”, după cum explică Romulus Rusan în prefața cărții, fiind nevoită să fugă din Basarabia în România de expansiunea sângeroasă a regimului stalinist. Cu alte cuvinte, tentativa de a se stabili în Banat s-a soldat cu o strămutare forțată. Mai mult, nici după ce anii de domiciliu obligatoriu s-au încheiat, familia Spijavca nu a avut unde să se întoarcă, rămânând până la sfârșitul vieții apatridă. De altfel, ironia a făcut ca Elena Spijavca să se stingă din viață la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde, din nou, emigrase.
Începutul colapsului blocului sovietic nu a făcut altceva decât să marcheze traiectoria unui destin asumat până la capăt, nu atât ca o fatalitate, ci mai degrabă ca o experiență onestă și necesară în acord cu Dumnezeu.