Muzeul Brăilei, într-o recent deschisă expoziție de sculptură mică, oferă ocazia să vizitați o lume a FORMELOR de dimensiuni și din materiale dintre cele mai variate.
Expoziția are loc la Centrul Cultural Nicăpetre sau casa Embiricos cum se mai numește în amintirea proprietarului, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la nașterea sculptorului brăilean Petre Bălănică, alias Nicăpetre, unde veți descoperi trei tipuri de forme care intră în dialog cu vizitatorii.
E vorba mai întâi de Casa Embiricos în sine. O splendidă clădire finalizată în anul 1912, care te lasă miut de admirație. Proporțiile construcției, felul cum este oganizat interiorul pe cele doua paliere, scara interioară, vitraliul de pe casa scării, luminatorul și, nu în cele din urmă curtea casei, sunt tot atătea dovezi de bun gust și rmare rafinament.
Este apoi expoziția permanentă cu lucrări ale lui Nicăpetre. Rar am văzut în muzee o atât de bună potrivire între ambianța pe care o oferă clădirea și lucrările așezate în ea. Ai zice că lucrările au fost concepute special ca să fie instalate în acel loc sau că această casă a fost ridicată special ca să adăpostească, peste timp, lucrările lui Nicăpetre.
E o expoziție pe care o poți vizita de multe ori și, de fiecare dată, vei descoperi o lucrare sau un detaliu al unei lucrări pe care le-ai trecut cu vederea altădată. Așa este, de exemplu, bustul lui Mihai Eminescu din ghips, copie a celui din marmură instalat undeva în Canada. Este, cred, unul din cele mai expresive și mai tulburătoare busturi ale poetului național dintre sutele care s-au făcut de-a lungul vremii.
Să fi fost numai atât și Casa Embiricos ar fi un loc de o frumusețe fără cusur. Nimic nu pare că lipsește, cum nimic nu pare că trebuie adăugat. Și totuși, curatorii Fatme Nistoroi de la Muzeul Brăilei și Alexandru Anghel de la Muzeul din Buzău au riscat și au adăugat încă “ceva” acestui ansamblu expozițional.
E vorba de 35 de lucrări de sculptură mică realizate de 35 de sculptori contemporani. Lucrările sunt înserate printre cele ale lui Nicăpetre și intră într-un dialog mut cu acestea. E ca și cum bătrânul Nicăpetre îî acceptă în casa lui pe mai tinerii confrații artiști și le privește lucrările cu simpatie, uimit, poate, de valoarea lor. Iar aceștia, uneori cu sfială, alteori cu îndrăzneală, îl transmit maestrului admirația lor. Cum spuneam, casa Embiricos, expoziția permanentă Nicăpetre și cea temporară de sculptură mică sunt trei exemple grăitoare de frumusețe a formelor. Și reușesc să creeze o “lume” plină de armonie și sens. Și, odată ieșit din expoziție, gândul zboară, nu știu cum și de ce, la Constantin Brâncuși.
Articol de Dan Rotaru