De cele mai multe ori esenţialul rămâne în gândurile ascunse. Şi, de cele mai multe ori, personalitatea unui om nu se regăseşte cu adevărat în realizările vizibile public, ci în neîmplinirile secrete.
Pe Dorian Stoianovici l-am cunoscut în „împrejurări” jurnalistice, dar atenţia lui, de câte ori aveam vreo discuţie, era centrată pe literatură. Lungile lui exerciţii de citit şi scris literatură din timpul studenţiei îşi produceau efectul şi acum, după mulţi ani de jurnalism şi ardere în zadar. Cumva, Dorian credea într-o „salvare” prin literatură. Lecturile lui solide din timpul tinereţii, sublimate prin proiecţii imagistice sau rememorări spaţiale, îl duceau spre o concluzie unică: e suficient dacă scrii fie şi un singur text literar bun şi e suficient, dacă-l scrii, să te „salvezi”.
Pe Dorian’S Blog Suburbia iBraila (dorianstoianovici.wordpress.com), Dorian a iniţiat conturarea unui teritoriu literar care să-l definească cu adevărat. Puteţi citi acolo poeme de o frapantă formă – versificaţii cu rimă, ce par că nu au nicio miză literară contemporană, dar care sugerează ceva din înţelesurile următoarei idei: unde ţi-e mintea, acolo îţi e şi sufletul.
Am să redau, în schimb, o scurtă povestire, o schiţă mai degrabă, care cred că e şi ultima, fără să ascund faptul că a fost scrisă în decembrie 2012, în plină campanie pentru parlamentare, când eu şi Dorian lucram la Antena 1 Galaţi – Brăila. N-am să ascund nici adevărata identitate a personajelor: Zorcan sunt eu, Zorian este el şi Ziana este Diana Corcan.
Aşteptându-l pe Zorcan
Tii-ti-ti-ti-ti-ti, ta-ta-ta,ta-ta-ta,tam-taram-tam-tam, claxona ritmic, se amuza să repete enervant un cântec auzit pe stadion, tii-ti-ti-ti-ti-ti, ta-ta-ta,ta-ta-ta,tam-taram-tam-tam, masina lui veche proptită în mijlocul străzii pietruită acum două sute de ani cu granitul ce lesta corăbiile genoveze părea să aibă glas şi făcea să tresalte şirul de case solide de cărămidă din care Zorcan se încăpăţâna să nu mai iasa….
Pe bulevardul larg, pietruit,care dădea în Dunăre, au văzut lumina soarelui toți brăilenii adunați aici de Dumnezeu în ultimi 50 de ani. La nici o sută de metri de casa lui Zorcan, se înălța maiestuoasă Maternitatea orașului, construită în anii 70, uauuu, uauuu, scâncete mici de copil de țâță fulgerau dimineața rece și el simți în nări un miros iute de scutec ud, pe buze câteva picături de lapte… uauu, uauu, se auzea în depărtare, și îi veni și lui să scâncească odată cu proaspeții orășeni din pătuțurile pitice… dar preferă să claxoneze fără rost, tii-ti-ti-ti-ti-ti, ta-ta-ta,ta-ta-ta,tam-taram-tam-tam, şi,uite, cineva ieşi… dar prin poarta de fier forjat din stânga casei celui aşteptat, o femeie înaltă, în trening roşu, cu mănuşi de grădinar în mâini, îi arunca reproşuri ascuţite cu ochii căprui, ce faci, măi, lunaticule, trezeşti florile din somn prea de dimineaţă, este muuult prea devreme, oohhh, albinele nu au sosit încă la muncă, zzzzzzz, pentru ce să îşi deschidă petalele, flash, pleosc, acum doar eu am voie să le dezlipesc încet pleoapele catifelate şi să le mângâi, mmmmm, să le sărut pe neştiute şi să le fur roua zorilor, mmmiamm, tu sperii acum albinele cu vuvuzeaua asta de tinichea, ti-ti-ti-ta-ta-ta, cine mai vine să ne însămânţeze, pe mine şi pe florile mele, ah, ah, aahhh, vrei să rămânem fete mari, hmm, astăzi, şi tocmai aici, în mahalaua Chirei?!!!
Zdrang! trânti doamna grădinar poarta masivă de fier şi el simţi o înţepătură ca de viespe în palmă, aşa că luă instinctiv mâna de pe claxonul asurzitor, mamma mia, asta mă bate dacă mai iese o dată din curte şi mă prinde că mai claxonez, sau cine ştie ce îmi mai face!, asa că preferă să îl injure în gând pe Zorcan , ca la Brăila în port, când întârzii la o întâlnire, apoi îşi aprinse o ţigară şi trase fumul adânc în piept să se liniştească, băi, ce vecini are şi ăsta, frate, de fapt, Zorcan povestise într-o carte despre vecinul său îmbogăţit peste noapte, care reconstruise o casă timp de zece ani înnebunindu-l cu zgomotul utilajelor şi cu înjurăturile muncitorilor adunaţi de prin mahalalele oraşului, apoi dărâmase gardul dintre proprietăţi şi, în cele din urmă, pe la penultima pagină, parcă, îi şi aruncase lăturile peste flori. Asta o fi nevasta nesimţitului ăla, bietul Zorcan, ce vecini are, îşi zise acum mai liniştit şi aruncă ţigara pe caldarâm cu un zâmbet în colţul gurii, gândindu-se la cât s-ar oftica primarul să îl vadă. Poate îl amendează pe Zorcan din cauza mea, hm, mai bine iau chiştocul ăla de acolo, sigur vecina priveşte din curte şi acum sună la 112, nu mă iartă ea pentru sperietura trasă de florile somnoroase şi mai ales de albinele care au scăpat polenul din zbor ca pe nişte bombe mici, peste florile altor vecini, ratându-şi obiectivul. Dar ea de ce a trântit poarta de fier!? se enervă el şi renunţă să mai apuce chiştocul ce fumega abandonat pe caldarâmul ud de rouă.
Înalță privirea prin parbrizul aburit spre lumina ireală a soarelui care se ridica din Dunărea aflată la nici 500 de metri, vrrrrruuummm, culoarea cerului viră pe neaşteptate, ca un avion de vânătoare din cărţile lui Davidovici, de la negrul albăstrui al nopţii la portocaliul incandescent al unei zile nou nouțe, fşşş, parcă se auzea un fâşâit stins, ie-te , dom’le, soarele fâșâie la Brăila, se amuză el în gând…
Zorcan tot nu ieşea din casă, aşa că dădu drumul la radioul din maşină, un tip cu voce fâșâită fasolea şi el nişte ştiri fără sens, mereu aceleaşi, despre amicii Ponta şi Băsescu, se va scumpi din nou carburantul şi nici preţul gazelor nu va mai fi ce a fost apoi , în sfârşit, regizorii muzicali se îndurară să lase o melodie să inunde carlinga automobilului alb în care el stătea acum răstignit pe spate, la manţă sau poate la volan, şi în jur era numai lumină incandescentă…
În apropiere, Dunărea curgea leneţă, înghiţind indiferentă lumina răsăritului, aşa cum făcea de mii de ani, cel aşteptat nu venea, poate aţipea prelingându-se în pernele moi, ehh, poate să nu mai vină Zorcan asta, îşi zise, adormind puţin câte puţin, în timp ce un roi de albine furioase, trezite cu noaptea în cap şi sătule deja de muncă, asmuţite de după poartă de vecina cu mănuşi de grădinar, dădea târcolae transatlanticului alb căutând o cale să pătrundă spre intrusul gălăgios, pac, pac, pac…
– Actele la control, vă rog, şi poate îmi spuneţi de ce aruncaţi gunoiul în stradă! auzi el în depărtare, la foarte mare depărtare, o voce alterată de tutunul prost fumat în turele de noapte…
E clar, nu mai vine Zorcan, cred că ăsta doarme , iar a scris toată noaptea, se trezi el spunând cu voce tare, în timp ce îi întindea instinctiv actele gardistului obosit, unul înalt și slab, cocârjat deja de viața sărăcăcioasă, aşa se apropiase de portiera mașinii, cocârjat, își văzură chipurile, ăla căscă ochii mari, trosc, luă brusc poziția drreeepți!!!… și salută cu mâna la chipiu, ăăă, să trăiți domnu’ fost… mă scuzați, ştiți, doamna din 2013 a sunat la noi , da, o știu că e reclamagioaică, să vedeți ce îi fac io azi, auzi, tocmai pe dumneavoastră să vă reclame, un om atât de… și care ați avut destule necazuri tocmai cu… hm, s-o ia dracu’ de muiere proastă, și pe mine, că mă bag unde nu trebuie, ‘aideți, să trăiți și să aveți o zi minunată… apoi, rramp!, făcu rapid stânga-mprejur pe călcâie și o tuli în sus, spre centru, să predea schimbul și, probabil, să toarne colegilor și mai ales șefilor vreo poveste tâmpită despre ștabul ăla care are mereu probleme cu poliția … eh, nu mai vine Zorcan ăsta, își spuse, poate că ar trebui să plec… dar se așeză mai bine în scaun și părea hotărât să ațipească de-a binelea…
O ceață densă urcă, șerpește din caldarâmul umed, inundă automobilul și îi acoperă tăcută trupul…
Zorcan ieși vioi din curte, avu grija să nu trântească poarta masiva de fier forjat de frica vecineineamprostdargrădinar, care, sigur, își zise el, la acea oră privea cum florile ei se lasă însămânțate de albinele vioaie… și făcu doi pași pe trotuar… Privi în treacăt fuiorul subțire de ceață ce mătura strada îndepărtându-se în direcția Maternității, văzu că nu îl așteaptă nimeni în stradă, își aprinse o țigară și mormăi printre dinți, are dreptate Ziana când zice: Măăii, și Zorian ăstaaaa, are o ceaaațăăă în caaap, mereu întârzieee!!!… Ce să fac acu, nu mă mai întorc acasă, mai bine mă duc la răscruce și îl aștept…
DorianS