La îndemnul unui prieten, sâmbătă am fost pentru prima oară în viaţa mea la dirt-track, pe Stadionul Municipal. Mai privisem o dată la o astfel de întrecere pe Eurosport, dar, ca orice eveniment văzut la tv, mi s-a părut o chestiune banală, fără forţa de a te „prinde”.
Ce m-a suprins plăcut încă din momentul în care am păşit printre gradenele cu scaune spălăcite ale stadionului din Brăila a fost prezenţa unui public numeros. Cred că erau mai mult de 1500 de spectatori. Chiar nu mă aşteptam, şi să nu-mi spuneţi că nu erau mulţi privitori, pentru că în Liga 1 a „sportului rege” sunt destule meciuri care nu strâng mai mult de o mie de spectatori… Prezenţa a 1500 de fani la o întrecere sportivă, între care foarte multe femei şi foarte mulţi copii, vorbeşte practic despre un mic fenomen la Brăila. Şi ca să termin cu publicul, a fost impresionant gestul de final când toată tribuna I l-a aplaudat frenetic pe adversarul românilor şi, implicit, al brăilenilor, un bulgar care tocmai îi învinsese pe ai noştri. Sincer acum, rar întâlneşti (mai ales la noi) atât de mult fairplay la vreun alt sport unde deseori umorile se dezlănţuie într-un spectacol de sălbăticie.
După ce am studiat bine tribuna şi reacţiile publicului, am încercat să înţeleg cu ce se mănâncă dirt-track-ul. M-a ajutat prietenul meu, pentru că nu e deloc aşa cum pare: o simplă goană a motoarelor care scot un zgomot asemănător tractoarelor. Competiţia Campionatului Open al României presupune desfăşurarea a 20 de manşe. Sportivii participă la mai multe curse, în serii de câte patru pe tot atâtea culoare şi obţin puncte în funcţie de locul clasării: locul I – 4 puncte, II – 3 puncte, III – 1 punct şi IV – 0 puncte. Pentru finală se califică primii doi care strâng cele mai multe puncte şi se mai desfăşoară o semifinală între cei cu punctaj inferior, primii doi clasaţi calificându-se pentru înfruntarea ultimă.
Nu înţelegeam apoi care-i tâlcul cu culoarele de plecare, albastru, roşu, galben şi alb, pe care le tot anunţa crainicul arenei. Eu nu vedeam nici un culoar colorat. M-a salvat amicul şi mi-a spus să fiu atent la căştile de pe capul motocicliştilor. Căşti care erau albastre, roşii, galbene sau albe. Apoi, singur, am văzut şi care-i esenţa acestui sport splendid. La tv, cum spuneam, nu mă prinsesem. La dirt-track trebuie să ai curaj (am privit la câteva depăşiri pe turnantă spectaculoase şi vreo trei căderi „de cascadorie”), îndemânare şi o foarte bună tehnică pe intrările în curbe. Prietenul meu m-a lămurit că plecarea de la start este determinantă pentru întreg parcursul cursei, numai că nu e şi suficientă. „Dacă nu te ajută motorul, degeaba pleci bine”, mi s-a spus. Iarăşi, foarte importantă este pista de zgură. Tot de la camaradul meu am aflat că pista de la Brăila e omologată internaţional, fiind printre cel mai bune din ţară.
Nu o lungesc şi spun doar că mi-a plăcut. Totul. Şi am plecat de la Municipal bucuros ca un copil. Apropo de copilărie, prietenul meu îmi spunea în timpul concursului: „Ador mirosul ăsta de metanol. E mirosul copilăriei mele.” Ce să spun, fiecare cu madeleinele lui, mai mult sau mai puţin proustiene…