În cadrul festivalului de film CINE-POLITICA (desfăşurat în perioada 08-13 aprilie la Bucureşti) au rulat documentare de excepție, ca problematică și realizare. Ele au demascat situații grave și, desigur, nerezolvate ale lumii contemporane, condiționări și cauze evenimențiale de tip social, politic, economic care ne influențează și ne determină viața, dar fac, în schimb, materia unor știri frugale pe canalele de televiziune. Lucruri importante sunt expediate aparent dezinteresat în câteva secunde pe sticlă.
„UE 013, ultima frontieră” – unul dintre cele mai dure documentare – deschide ușile problemei migrației înspre Europa a celor din lumea a treia. Pentru prima dată, Ministerul de Interne al Italiei a autorizat accesul unei echipe de filmare în centrele de identificare și expulzare. În Italia este „ultima frontieră” și ultima speranță pentru ugandezi, nigerieni, indieni, mexicani etc care mănâncă, dorm și așteaptă, cu speranță, obținerea unui permis de ședere care să le anuleze expulzarea. A fost cu adevărat un eveniment pentru câțiva jurnaliști, locul cu pricina, devenind, la scurt timp, inaccesibil.
Nu s-a știut până acum mare lucru despre ceea ce se petrece în aceste centre și jurnaliștilor nu le-a fost permisă intrarea pentru a lămuri lucrurile.
8.000 de oameni, anual, sunt ţinuţi, timp de 18 luni, în centrele de identificare şi expulzare din Italia.
Alessio Genovese, realizatorul acestui documentar, discută cu cei aflați în centre, le află poveștile de viață și, în primul rând, află situația de „deținut” a fiecăruia. În cele câteva zile în care filmează, e martor la indiferența judecătorilor, care prelungesc de multe ori „detenția” fără nici o explicație sau pe baza unor motivații laconice: identificarea se face greu, ambasadele nu se implică. Fiecare individ poate fi reținut pentru identificare până la un an și jumătate, fără a se fi făcut vinovat de vreo infracțiune sau fără a fi fost condamnat de vreun judecător. Cei ajunși în această „gară de triere” se află în situații de viață diferite și fiecare caz ar trebui analizat în parte. Sunt emigranți care nu mai au familie în țara de origine, deci nu mai au unde să se întoarcă, familia fiind, de fapt, stabilită legal și integral în Italia. În ciuda acestei situații, nu reușesc să convingă autoritățile italiene pentru a primi un permis de muncă ca să îşi reîntregească familiile. Alții, dimpotrivă, nu rezistă emoțional în „detenția” prelungită și cer să li se permită întoarcerea acasă. Nici acest ultim lucru nu se poate rezolva rapid. În final, sunt expulzați și fiecare dintre ei revine în Europa cu următoarea ocazie. Apoi, practic, circuitul e reluat. Iarăși, unii dintre ei reușesc să se ascundă de autorități o perioadă de timp, în timp ce alții comit infracțiuni ca să poată trăi.
Oamenii din centrele de identificare și expulzare nu sunt cetățeni, ci entități numerotate. „Aici, omul este o ciudăţenie fără acte”, spune unul dintre cei intervievaţi.
Lumea a treia a fost și va rămâne cu bună știință în afara interesului imediat al lumii civilizate și al spațiului Schengen. În aceste centre, numele individului nu înseamnă nimic și, ca în orice „lagăr”, fiecare dintre cei aflați în detenție administrativă – și nu altfel! – poartă un un număr de identificare. Cu acest număr e apelat atunci când e chemat în fața judecătorului, atunci când e chemat la masă sau la infirmerie, atunci când un rând de gratii e dat la o parte și i se permite ieșirea într-o curte de câțiva metri pătrați, pavată cu beton, înconjurată cu alte gratii și prevăzută cu aceleași sisteme de pază similare celor din închisorile infracționale: supraveghere permanentă, tunuri de apă pentru intervenţii, poliţişti dotaţi cu lanţuri în caz de revoltă etc.
Dar dincolo de tot felul de mofturi umanitariste, ce aduc în discuție noțiunea de demnitate, în aceste centre e vorba de o gravă și indiferentă dezordine. Haosul birocratic din Italia și lipsa de atenție față de fiecare caz în parte duc la a se comite tot felul de greșeli. Până la urmă, acești oameni care ajung în aceste centre sunt niște cazuri sociale. Dar, chiar dacă ei nu sunt cetățeni ai spațiului Schengen, sunt niște cetățeni ai lumii, cum ne place atât de des să spunem pentru a ne declina superior identitatea față de alte specii, probabil, şi nu pentru a valoriza democratic importanța unui individ. Astfel de cazuri, ale unor supraviețuitori, în fond, ar trebui rezolvate în regim de urgență și cu mai multă atenție. Pentru sumele enorme pe care Italia susţine că le cheltuieşte în problema emigraţiei, cam puţini emigranţi reuşesc, anual, să pună mâna pe un permis de şedere.