În ultimele patru decenii în Anglia au fost închise, vândute sau închiriate peste 1 500 de biserici. Cele mai multe au fost transformate în locuinţe sau market-uri, iar unele , fără nicio jenă, au fost făcute cârciumi, unde berea curge în valuri. Acelaşi lucru se întâmplă în ultimii ani şi în Belgia şi Olanda. Nu mi-am propus să perorez pe marginea procesului de secularizare început în Occident încă de pe la 1789 şi care acum se manifestă plenar în forma sa cea cinică şi batjocoritoare. Dacă s-a ajuns aici, lucrurile sunt mai mult de plâns, şi mai puţin de supus criticii. Mult clamata şi visata civilizaţie „de afară” este un măr roşu şi frumos, în interiorul căruia un vierme a tot săpat încetişor galerii şi acum începe să scoată capul. De fapt, nu vorbim despre altceva decât despre un nou bolşevism, fără cizmă pe gât, unul de catifea, noul om european sufocându-şi, nesilit de nimeni, propriul suflet.
În acelaşi timp, la noi, nu sunt puţini cei care privesc cu admiraţie astfel de enormităţi şi ridică pumnul tovărăşeşte, explicând semidoct: ia uite, nene, ăştia închid bisericile sau beau în ele, iar noi construim la fiecare colţ de stradă câte una nouă, în loc să facem locuinţe sociale şi şcoli. Tipul acesta de gândire îl împărtăşesc nu doar nefericiţii care au slugărit prin Occident pentru câteva sute de euro pe lună, ci mai cu seamă oamenii instruiţi care se închină propriului eu şi care plătesc tribut unei aşa-zise conştiinţe formate în anii comunismului . Ani în care tot nişte oameni instruiţi ca şi dumnealor, de fapt mult mai instruiţi şi mult mai demni, mureau în puşcăriile de la Sighet, Aiud, Piteşti şi Poarta Albă mărturisindu-l pe Hristos.
Şi pentru că lucrurile trebuie spuse până la capăt, e musai să specificăm originea acestei gândiri „umaniste”. Îşi are izvorul în vocea lui Iuda, care îşi dădea cu părerea că mirul cu care femeia păcătoasă îi ungea capul Mântuitorului ar fi fost mai bine să fie vândut şi banii împărţiţi la săraci. Înţelegeţi cum vine treaba? Tovarăşii făţarnici care se uită dispreţuitor în ochii unui copil flămând care aşteaptă o cât de mică pomană, urlă mânioşi că avem nevoie de locuinţe sociale şi de şcoli. De biserici, de opera filantropică şi socială a acestora , dar mai cu seamă de vindecarea sufletului nu avem nevoie. Pentru că vrem „o ţară ca afară”…