Brăila nu mai are nicio echipă de fotbal în competițiile naționale. Suporterilor fotbalului brăilean le trimit această scrisoare în semn de consolare și aducere aminte a momentelor frumoase trăite împreună în tribunele stadionului Municipal.
Dragi suporteri,
Există tăceri care dor mai mult decât orice înfrângere. Așa este tăcerea care s-a așternut peste fotbalul brăilean.
Pentru prima dată după multe generații, orașul nostru nu mai are o echipă care să-i poarte numele în competițiile naționale. E o veste trIstă care apasă sufletul fiecărui om ce a trăit măcar o dată emoția unui meci de fotbal pe Stadionul Municipal.
Cei care au fost vreodată în tribune știu că fotbalul nu însemna doar cele 90 de minute de joc. Meciul începea cu mult înainte de fluierul de start. Aleile din parcul Monument se umpleau de suporteri, oamenii se salutau, discutau despre echipă și despre șansele de victorie. Copiii își țineau strâns părinții de mână, nerăbdători să urce treptele tribunelor. Cei mai mărișori se rugau de posesorii de bilete: “Nene, mă bagi și pe mine la meci?” Vânzătoarele de semințe erau la post cu traistele pline de “alune prăjite“ și paharele înfundate cu hârtie.
Apoi venea momentul în care urcai în tribună și vedeai gazonul de un verde ireal și locurile aproape toate ocupate. Un fior te străbătea din cap până în piciare. Căutai repede un loc bun, alături de prieteni. Iar tensiunea creștea pe măsură ce ora meciului se apropia. În buza tunelului apăreau jucătorii. Un vuiet cuprindea stadionul. Inimile suporterilor începeau să bată mai tare. Arbitrul fluiera startul partidei.
Se auzeau apoi primele aplauze, primele scandări, primele încurajări. Când Brăila ataca spre poarta adversă întreg stadionul se transforma într-un cor care împingea echipa din spate. Iar când balonul intra în plasă, stigătul de bucurie se auzea în tot orașul. “A dat gol Brăila!”, spuneau cei care nu putuseră ajunge la stadion. Noi, cei aflați ăn tribune ne îmbrățișam și cântam de bucurie. În acele clipe nu mai existau diferențe între oameni. Eram cu toții o familie, unită de dragostea pentru echipa orașului.
Au fost victorii care ne-au făcut să plecăm acasă plutind de fericire. Mulți se opreau la prima cârciumă și sărbătoreau și acolo izbânda. La înfrângeri rămâneam minute în șir în tribună, privind în gol. Dar chiar și atunci ne promiteam că vom reveni pe stadion, pentru că iubirea noastră nu depindea de rezultate.
Deși astăzi porțile stadionului s-au închis, când trecem prin fața lui se mai aude, parcă, ecoul tribunelor. Mai răsună scandările care făceau orașul să vibreze. Se văd steagurile fluturând și supoterii cu chipurile pline de speranță. Acolo s-a scris frumoasa poveste a fotbalului din Brăila.
Iar istoria fotbalului brăilean înseamnă peste 100 de ani de tradiție, generații de jucători și antrenori care au purtat cu mândrie echipamentul echipei și, mai ales, zeci de mii de suporteri care au rămas credincioși culorilor clubului indiferent de vremuri. E o poveste de transmis din tată în fiu și un munte de amintiri.
Astăzi nu mai avem o echipă în competițiile naționale, dar nimeni nu ne poate lua trecutul. Nimeni nu ne poate șterge emoțiile trăite în tribune, lacrimile de bucurie sau de tristețe și sentimentul de iubire față de această echipă și acest oraș.
Să păstrăm vii amintirile, să le povestim copiilor și nepoților cum fremăta stadionul, cum fiecare gol era o sărbătoare, cum Brăila trăia prin fotbal. Tradiția nu moare atât timp cât există oameni care și-o amintesc. Chiar dacă unii nu înțeleg fenomenul social numit Fotbal, care face fericită o lume întreagă, să le explicăm noi iar și iar cum a fost…
Respect și prețuire pentru toate generațiile de suporteri ai fotbalului, de la un brăilean care nu va uita niciodată atmosfera din tribunele Stadionului Municipal,
Dan ROTARU

