Cum am învățat să conduc, propunerea online a Teatrului Maria Filotti pentru astăzi

Cum am învățat să conduc, propunerea online a Teatrului Maria Filotti pentru astăzi

Vineri, 10 aprilie a.c., în cadrul proiectului ”Teatrul Maria Filotti în vizită la dumneavoastră”, iubitorii teatrului sunt invitați să revadă spectacolul -CUM AM ÎNVĂȚAT SĂ CONDUC de Paula Vogel , regia M. Chris Nedeea, scenografia Dionisis Christofilogiannis. Traducerea Iulia Popovici.

Piesa a avut premiera pe 5 mai 2009 și durează două ore. Spectacolul poate fi văzut pe Youtube, astăzi, între orele 16.00-22.00, la link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=j6W-lSFjxR0&feature=youtu.be&fbclid=IwAR1a5nZvMrx0-Q4sG6fKxVbuvXa2YNUstqJq98bGsYV1v3E3gh9L2LbvyRs&ab_channel=StefanCudalbeanu.

Distribuţia piesei:
Mititica (Li’l Bit) : Mihaela Trofimov
Peck: Valentin Cristian Terente
Corul grec masculin (Bunicul, Chelnerul, Băieţii de liceu etc.): Emilian Oprea
Corul grec feminin (Mama, Mătuşa Mary, Fetele de liceu etc): Emilia Mocanu
Corul grec adolescentin (Bunica, Mititica 2, Fete de liceu etc) : Cătălina Nedelea

”Spune-mi cum conduci ca să-ţi spun cine eşti. Pentru cineva care traduce How I learned to Drive în română experienţa e, înainte de toate, una lingvistică. Întreaga piesă e construită pe eşafodajul metaforelor automobilistice, iar unele dintre ele sînt aproape imposibil de transpus în limba conducătorilor de Dacii (nu neapărat pentru că Dacia nu are cutie automată de viteze). Faptul că nu puţine texte dramatice americane îşi plasează drama, personajele, universul imaginar în lumea maşinilor (Autobahn al lui Neil LaBute e exemplul limită) ţine nu de experiment, ci de date cultural-civilizaţionale: Statele Unite sînt, la urma urmei, ţara în care se identifici nu cu buletinul de identitate, ci cu permisul de conducere. Pentru clasa medie americană, mediul de care se ocupă Paula Vogel, automobilul e un factor identitar mai puternic chiar şi decît casa luată în rate, cu ipotecă.
Povestea Mititicăi începe în anii ’70 şi continuă într-un probabil deceniu 10. Şi totuşi, nu e deloc o piesă americană şaptezecistă. Nu e istoria zbaterilor şi triumfului revoltei din timpul beatnicilor, e doar eşecul lamentabil al micro-burgheziei de provincie şi cîmpie.
Cum am învăţat să conduc aparţine dramaturgiei de formare, echivalentul teatral al Bildunsroman-ului, cea care încearcă să(-şi) explice, de la distanţă, ceea ce s-a întîmplat cu generaţia postbelică şi copiii ei. Iar marea calitate a scrisului Paulei Vogel e ambiguitatea verdictelor morale: cine e vînatul şi cine vînătorul? Cine manipulează pe cine? Întrebările continuă, fără răspuns, moştenite din Oleanna lui Mamet, în acest tărîm indecis moral al pedofiliei şi abuzului sexual. Nu seamănă cu România, dar are tristul haz al Balcanilor de pe toate continentele”. spunea Iulia Popovici despre această piesă.

Exit mobile version