Citesc pe un site de știri un titlu îngrijorător: Ce a pățit antrenorul sud-coreean la întoarcerea în țară. Deschid materialul cu un nod în gât, gândindu-mă că sud-coreenii au dat în damblaua fraților din nord și l-au aruncat pe Hong Myung–Bo (așa îl cheamă pe selecționerul echipei naționale de fotbal a Coreei de Sud) la câini, să-l sfâșie sau l-au trimis într-un lagăr de muncă forțată dincolo de graniță. Respir apoi ușurat. Aflu din text că nefericitul antrenor, care nu a reușit la Campionatul Mondial din Brazilia să câștige mai mult de un punct (în meciul cu Rusia, din debutul grupei H), și-a făcut civilizat mea culpa în fața ziariștilor, subliniind că are multe minusuri și că nu merită să fie selecționer. Și știți ce au mai pățit Hong și trupa lui mediocră? La întoarcerea în țară, suporterii ostili i-au bombardat pe neputincioșii sportivi cu… caramele. Ați citit bine, cu caramele. După care au afișat un banner cu un mesaj necruțător: fotbalul coreean este mort…
Bun. Acum comparați reacția ostilă a fanilor sud-coreeni cu ieșirea pasională, asta ca să folosim un eufemism, a brazilienilor umiliți de germani în semifinala aceluiași Campionat Mondial. Tricouri sfâșiate cu dinții, bocete colective ca la moartea unui lider nord-coreean, drapelul național ars pe stradă, războaie de noapte cu polițiști, arestări, sânge, amenințări, doliu general. O să spuneți că aceștia sunt totuși latini, americani, dar latini. Eu o să spun doar că aruncătorii de caramele sud-coreeni sunt printre puținii suporteri normali de pe planeta noastră, singurii care mai privesc fotbalul exact așa cum este el, un joc. Un joc, nu o conflagrație! În vreme ce fanii marilor puteri fotbalistice duc patima aceasta a orgoliului rănit, undeva în zona patologiei. Greu de explicat și de înțeles.